Expresia a lua o piatră-n gură, care apare de cele mai multe ori în îndemnuri glumeţe însoţind acte inaugurale, a căpătat şi sensul figurat „a începe ceva nou“. Vorbitorii de astăzi o folosesc pentru a marca ironic un început – „O piatră în gură! Steaua a fost bătută de Ceahlăul“ (telegrama.ro); „Contra Berceniului, S. a luat o piatră-n gură, făcîndu-şi prezenţa în tribunele stadionului“ (desteptarea.ro); „cu ocazia asta am «luat o piatră-n gură», cum se spune, şi am pregătit o tartă cu sparanghel“ (bucataras.ro). Unii evocă transmiterea formulei de la o generaţie la alta – „bunica mea tot timpul îmi zice să iau o piatra în gură oriunde merg“ (hanuancutei.com) –, iar mulţi sînt intrigaţi de sensul şi de originea expresiei, care pare să evoce o superstiţie reală, fiind însă mereu pe muchia dintre înţelesul literal şi cel figurat: „Şi, pînă la urmă şi la coadă, aţi văzut pe cineva vreodată cu o piatră în gură sau e doar cea mai manifestată intenţie fără concretizare din colecţia superstiţiilor româneşti?“ (raluxa.com). Nu lipsesc glumele bazate pe confuzia dintre superstiţia presupus benefică şi actele de violenţă cu manifestări asemănătoare: „interlocutorul, D.B., i-a urat lui B. să ia o piatră în gură pentru a marca evenimentul, dar C. i-a replicat că se teme pentru mai rău. «Cred că o să ia mai multe pietre în gură, nu doar una. De la cei pe care îi imită“ (cancan.ro).

De fapt, şi atestările literare mai vechi ilustrează tratarea expresiei în cheie umoristică. În evocările teatrale ale lui Caragiale (Din carnetul unui vechi sufleor) există o scenă a batjocurilor pe care şi le lansează reciproc mitocănimea de la galerie: „– Uite, mă! zice Niță către altul de lîngă el; vezi, nene, mitocanii din Tirchilești și de pă la Bonaparte a-nceput și ei să vie la teatru… Oleu! Apoi se-ntoarce spre cel din față care-l chemase: – Mă, pîrlitule, ai luat piatră-n gură cînd ai intrat înăuntru?“ O descriere comic-realistă a actului de a lua piatra în gură este oferită de G. Topîrceanu, în Minunile Sf. Sisoe: „Dînd cu ochii pentru întîia oară de sălașurile pămîntenilor, Sisoe s-aplecă grăbit și luă o piatră-n gură; dar cum soarele îi venea în ochi, sfinția-sa strănută de trei ori în șir și zvîrli pietricica din gură cît colo“.

Chiar dacă atestările sînt aproape exclusiv glumeţe, e posibil ca la originea expresiei să fi stat o superstiţie reală. Gh. F. Ciauşanu o menţiona, de altfel, localizînd-o în Oltenia şi explicînd-o printr-un transfer de forţă magică: „Piatra este în superstiţie simbol al tăriei şi al sănătăţii, dar şi puternic talisman contra duhurilor şi a influenţelor rele. În judeţul Vîlcea şi în toată Oltenia se obişnuieşte a se zice, cînd faci un lucru pentru întîia oară (te duci la oraş, la moară, coşi etc.), că «trebuie să bagi (iei) piatră în gur㻓 (Superstiţiile poporului român, 1914, reeditare din 2001, p. 221). În culegerea de proverbe a lui Iuliu Zanne, expresia era citată cu sensul dominant – a lua o piatră-n gură – „cînd vezi ceva pentru întîia oară“ (în volumul X, din 1912), dar şi cu o valoare, atestată tot în Oltenia, de întărire a vorbelor proprii: „a susţine o afirmare cu mare jurămînt“ (vol. II, 1897).

Pînă la urmă, exemplele mai vechi nu ilustrează o practică reală, ci doar o formulă lingvistică prin care este evocată piatra. Chiar dacă se pot oricînd face speculaţii asupra semnificaţiei posibilei practici magice – de întărire, de apărare, de fixare (în memorie) a importanţei unui început –, valoarea sa primară rămîne nesigură. Ambiguitatea este menţinută şi datorită existenţei altor funcţii tradiţionale ale pietrei: de la cea legendară, de instrument pentru perfecţionarea dicţiei (de către Demostene), la diverse oprelişti simbolice în calea vorbirii sau a atacului. O veche menţiune – din Dosoftei, Viaţa şi petreacerea sfinţilor (1682-1686) – îl prezintă pe Sfîntul Luca Noul Stîlpnicul impunîndu-şi tăcere: „puindu-şi o pietricea în rost [= gură], loc de zăbale, de bunăvoie“. Într-o povestire din lumea păstorilor aromâni, o femeie întreabă „dacă lupul – piatră-n gură-i – a mai sfîşiat vreuna [dintre căpriţe]“ (Luceafărul, 1-15.12.1911). În fine, obiceiul de a umple cu pietre gura rămăşiţelor celor bănuiţi că s-ar putea transforma în strigoi e larg atestat etnografic, nu numai în spaţiul românesc: „Descoperire sinistră: scheletul unui vampir. A fost îngropat acum 500 de ani, cu o piatră în gură“ (evz.ro). Rămînînd tot în spaţiul speculaţiilor, expresia a lua o piatră în gură ar putea fi deci interpretată şi ca provenind de la un mijloc preventiv – contra excesului de vorbe, de minciuni şi de mirări, sau chiar a riscului de a rămîne cu gura căscată în faţa unei experienţe noi. O asemenea interpretare nu se bazează pe nimic sigur, dar permite mai uşor alunecarea în zona comicului, acolo unde pare să se fi instalat astăzi expresia.