Dacă mă cercetez cu atenţie, cred că am devenit neonostalgic; pentru ce-a fost prima della rivoluzione (înainte de revoluţie), nu mai am strict decît un singur dor: lectura în secret a cărţilor interzise. Din păcate, nu mai avem cărţi interzise şi asta li se pare multora că e o mare fericire. Nu e. În schimb, după 20 de ani de liberă citire şi exprimare, am deja, în direct, nostos (trecut) şi algie (durere) pentru tot ce s-a dus şi a pierit din viaţa mea de redactor la Dilema, în aceşti 18 ani la care – ca să le dau o dimensiune largă – nu mă gîndeam că-i voi trăi la 18 ani, în ’48, în anii paşoptismului nostru.
Numesc în 2010 neonostalgie reportajele şi interviurile Titei Chiper. Nu le mai avem.
Numesc neonostalgie 2010 cronicile săptămînale la clasici ale lui Zigu Ornea, cel care făcea, pe 28 august, 80 de ani. Nu-l mai am.
Numesc neonostalgie 2010 articolele şi „de jur împrejurul“ Lenei Boiangiu. Nu le mai am.
Numesc neonostalgie Hyde Park-ul, ediţiile aproape trimestriale ale unor Dileme montate şi machetate din scrisorile cititorilor. Cîte 4 pagini bine îndesate cu tot ce le trecea prin cap „dilematicilor din toată ţara“ (or mai fi existînd?). Bine dispuşi – în tradiţia întemeiată de directorul fondator –, binişor utopici, ne iluzionam că importăm parcul londonez, unde se discută fără cenzură, la noi, aici, peste drum de parcul Kiseleff. Nici o revistă intelectuală (mă rog matale…) nu a avut o asemenea experienţă. Şi nici nu va mai avea. Nu ştiu de cînd s-a pierdut: au spulberat-o Internetul, forumurile, blogurile unde se preferă dialogul live, fără poştă, fără scrisori, fără aşteptarea dacă „mă publică sau nu“. Nu am nimic împotriva lor. Mai mult: urez tuturor celor aflaţi în acest neo-Hyde Park care este Internetul, să-i ferească cerul de vremea cînd vor fi nostalgici după vremea cînd clipeau şi clapotau pe computere tot ce le trecea prin cap. Am azi nostos-ul şi algia cam prost-dispuse.
