- argument -

Bunica mea, dacă ar mai trăi, cred că s-ar simţi răzbunată să audă ce temă mi-am ales. Şi asta pentru că, pe vremea cînd ea era stăpîna oalelor, a cratiţelor, a tigăilor, a cuţitelor din bucătăria noastră, mie nu-mi era foame niciodată. N-aş şti să spun cîte ore din viaţa ei de 80 de ani şi le-o fi petrecut în picioare, pe lîngă un aragaz, învîrtind cu o lingură de lemn sau cu o paletă în cel puţin două feluri de mîncare. Trebuie să se fi adunat vreo 50 de ani bătuţi pe muchie, timp în care ne-a hrănit pe noi şi alte nenumărate guri care veneau să mănînce la restaurantele bune din oraş în care a lucrat ca bucătăreasă mulţi ani.

Zilele mele începeau invariabil cu întrebarea: „Ce să-ţi facă mama de mîncare?“. După care urma un meniu complet, recitat cu o voce blîndă şi răbdătoare. La sfîrşitul acestui ritual elaborat, răspunsul meu invariabil era: „Nimic, nici nu-mi e foame, de fapt“. În jurul acestei replici seci s-au dat marile noastre bătălii.

Prima dată cînd am simţit acel gol în stomac, cînd am făcut cunoştinţă cu şoarecele care îţi roade stomacul, cred că eram prin clasa a VIII-a. A urmat liceul şi facultatea, cînd parcă foamea se ascuţise şi se elaborase. Pîinea cu muştar, caşcavalul topit de la căldură cu gustul lui leşios, de plastic, îngurgitat în sesiune, reşoul făcut dintr-o bucată de BCA, cu rezistenţele lui înroşite pe care fierbea mereu cîte o oală cu cartofi sau cu ciorbă nu reuşeau să ne sature niciodată. Teama că a doua zi o să ni se termine banii şi proviziile, că n-o să putem să ne gospodărim pînă la următoarea vizită acasă, ne transformase în nişte studenţi tot timpul flămînzi.

Tranziţia mi se pare în continuare o perioadă extrem de ciudată. Anii ’90 aduseseră doar cîini, fără covrigi în coadă. Sărăcie acasă, sărăcie la Bucureşti. Napolitane, cola, din cînd în cînd cîte un sendviş cu frigărui la Spring Time. În zilele acelea extravagante, cînd intram în fast-food-ul pe atunci recent deschis, ştiam că trebuie să iau înghiţituri mici şi să mestec îndelung bucata de pîine cu carne, care trebuia să-mi umple burta pentru toată ziua.

Mesele la colegele din Bucureşti erau mană cerească. Nu cred că mamele lor şi-au făcut vreodată o pomană mai eficientă ca atunci. Eu le mulţumesc în continuare.

Foamea e un animal extrem de pervers. Nu te atacă niciodată atunci cînd ai. E cameleonic şi cred că ne-a speriat de-a lungul istoriei atît de rău, că încă se ascunde în pungile de plastic cu care mergem la supermarket. S-a spus despre foame că i-a făcut pe români să iasă din case în 1989.

În dosarul de acum aveţi prilejul să vă reconciliaţi sau să-i declaraţi război acestei sperietoare. Oricît de nedrept ar fi, totuşi, sîntem la cheremul ei în fiecare zi.