Fiecare om este o carte deschisă, fiecare cu povestea lui. Atunci de ce nu putem trata o carte ca şi cum ar fi un om, să încercăm să-i aflăm povestea şi să ne lăsăm pierduţi în amănunte? Şi asta nu cu orice fel de carte, dar cu cele care merită. Cînd eram de-abia un copil, am vrut să ascult poveştile, nu să le citesc eu însămi. Poate aş fi învăţat mai repede să citesc şi acum aş fi avut o viziune proprie asupra Scufiţei Roşii. 

Apoi, în loc să citesc Creangă sau Eminescu, am preferat să citesc benzi desenate sau reviste cu Pokemon şi să-mi creez o lume imaginară în care nu mă recunoşteam. Poate acum aş fi fost în stare să scriu propriile amintiri din copilărie şi să picur pe o coală albă cîteva versuri pentru persoana iubită. Acum însă, cînd e vremea lui Hemingway şi a lui Dostoievski, încep să descopăr un univers care nu credeam că poate fi imaginat de cineva. Mă afund în carte şi găsesc acolo propriile trăiri şi gînduri. Dacă aş fi avut măcar un strop din talentul lor şi dacă aş fi avut viziunea lor asupra vieţii, aş fi fost foarte recunoscătoare, deci cum să nu citesc? Dar restul? Cine poate rezista tentaţiilor de acum? Cînd vezi în vitrină cărţile cu vampiri care rînjesc la tine şi teancul de reviste proaspete în ambalaj lucios, care te învaţă cum să-ţi găseşti sufletul pereche, eşti cuprins de tremurul de a fi à la mode şi uiţi de cărţile adevărate. Cu toate astea, nimeni nu se poate lăuda că a citit tot ce trebuie citit, pentru că niciodată nu poţi citi prea mult, dar măcar acele cărţi care au cu adevărat valoare nu trebuie să le ratezi, cum am făcut eu mult timp. De ce să cumperi Tolstoi cînd ştii sigur că nu-ţi răspunde la întrebările tale cu privire la contracepţie şi nici nu primeşti un rimel gratuit? Cine se mai gîndeşte la bibliografia pentru şcoală, la marii români care şi-au aşternut sentimentele pe hîrtie pentru noi cînd e mult mai „interesantă“ o carte despre cumpărături? Am cunoscut oameni aşa, m-am cunoscut şi pe mine înainte şi nici acum nu am înţeles ce este în neregulă. Iar cînd îmbătrîneşti, ţi se termină viaţa şi nu mai ai timp să citeşti ce ai fi vrut să citeşti, să recuperezi tot, îţi pare rău. Nu mai e îndeajuns să citeşti subtitrările de la filme sau horoscopul, cauţi tot ce n-ai găsit în viaţă şi în jurul tău, cauţi să te ascunzi undeva, într-o lume imaginară. Dar chiar şi atunci te resemnezi şi citeşti Libertatea în loc de un ziar despre artă şi cultură, pentru că acestea nu te pun la curent cu cine s-a mai scobit în nas la Parlament sau cu ce numere au ieşit la Loto. 

Eu nu am să ajung aşa, am pierdut destul timp şi am ratat prea multe cărţi. Acuma văd limpede ceea ce merită timpul meu şi ce nu. Eu citesc Dilema!