@mchivu: "Lume alba ... este un album tribut adus celor de la Emerson, Lake & Palmer al caror album din 1971, "Tarkus", este modelul absolut nu doar in ceea ce priveste structura, dar si compozitia, si sound-ul."
COMPOZITIA:
În afara de "Norul", care a fost compusa ca sa motivam cântarea cu doua chitare solo, toate celelalte piese semnate de mine au fost compuse si cântate în public mult mai devreme de 1975, când a aparut discul "Lume alba". Exista dovezi si imprimari. Unele dintre ele au fost cântate si la festivalul de muzica pop din '71, ceea ce dovedeste fara îndoiala ca au fost compuse si mai devreme. Iata o imprimare care alatura un fragment dintr-o piesa compusa prin 1970 cu acelasi fragment luat dintr-o piesa de pe "Lume alba". Se poate remarca: sunt absolut identice. Este acelasi cântec NOTA DE NOTA:
www.dan-aldea.de/mariuschivu/comparatie1.mp3
@mchivu: "desi "Lume alba" este o bijuterie extraterestra pentru Romania lui 75..." Ma întreb atunci, ce fel de bijuterii erau aceste piese în Romania lui '70, când au fost de fapt compuse.
STRUCTURA:
"Tarkus" : 7 piese. "Lume alba" : 9 piese.
SOUND-UL:
"Lume alba":
D.Aldea (vocal, electric guitar, keyboards, blockflöte)
D.Badulescu (vocal, electric & acoustic guitar)
B. Ionescu (bass)
M. Cernea (vocal, drums)
Anca Vijan si grupul "Catena" (additional choirs)
"Tarkus":
K. Emerson (keyboards)
Greg Lake (vocal, bass, acoustic guitar)
Carl Palmer (drums)
Nu exista nici cea mai vaga posibilitate ca un grup cu 2 chitaristi electrici, cu trei vocalisti principali si cu "Catena" ajutând la coruri, sa aiba acelasi sound cu un grup format din trei persoane ca ELP. La acestea se mai adauga si tehnica de imprimare: "Lume alba" imprimat în saracia, dezinformarea si carentele unui studio saracacios dintr-o tara comunista, Romania - comparat cu opulenta si mijloacele tehnice practic nelimitate ale unui studio de frunte din GB, de care s-au bucurat ELP la "Tarkus".
-------------------------------------
@mchivu: "legendarul "Secolul vitezei" nu poate fi o compozitie Dan Aldea ... din ... evidentul motiv ca il compusesera Keith Emerson si Greg Lake trei ani mai devreme sub numele de "Trilogy"... . Dan Aldea nu face decit sa renunte la pianul de inceput (adica primele trei minute)..."
Poate fi foarte bine o compozitie de Dan Aldea (fiind compus mai devreme decât "Trilogy", cum am spus mai înainte), dar si din multe alte motive: toate cele trei componente ale muzicii (ritmul, melodia, armonia) difera flagrant. RITMUL: "Secolul vitezei" este o piesa în 3/4 (un fel de vals, pentru cei care nu înteleg nimic din teorie), "Trilogy" este un cântec în 5/4 (un fel de geampara, pentru aceeasi). MELODIA este diferita, de ARMONIE nici nu mai vorbesc. Iata o comparatie sonora între "Trilogy" (imediat dupa cele 3 minute de pian reclamate de d-nul Chivu) si "Secolul vitezei":
www.dan-aldea.de/mariuschivu/comparatie2.mp3
-------------------------------------
@mchivu: "Zmeul", cu pian inspirat tot de Emerson cel care a preluat la rindul lui stilul lui Aaron Copland etc, solo-ul este 100% Brian May :)"
Nici pianul n-a fost inspirat de Emerson (Emerson n-a cântat în viata lui un stil similar), nici la acel solo de chitara n-ati percutat.
Piesa "Zmeul" a fost o piesa bascalioasa, un fel de "swing-boogie". Mâna stânga a pianistului dubleaza contrabass-ul care cânta "walking bass" (daca va e familiara terminologia) - de unde componenta de "swing". Mâna dreapta cânta fie acorduri ÎNTRE NOTELE BASULUI (alternând cu ele) , fie din când în când LICKS (daca va e cunoscut termenul) - de unde componenta viitorului boogie. N-are nici o legatura cu stilul (sic) de "pian de saloon", "preluat (sic) de Emerson de la Aaron Copland".
Asa se cânta acest stil intermediar; asa a fost cântat de milioane de pianisti, asa l-am cântat si eu. Iata dovada sonora:
www.dan-aldea.de/mariuschivu/comparatie3.mp3
Despre solo-ul de chitara: acel solo n-a fost "copiat 100% dupa Brian May". Acest solo a fost o BASCALIE la adresa lui Brian May. Banuiesc ca va trece prin cap "las-o nene, e simplu sa-l copiezi pe Brian May si dupa 40 de ani sa pretinzi ca faceai bascalie". Va scutesc de efortul acestui gând. Nu pretind, ci e chiar asa. A fost o bascalie; pe disc exista dovada chiar în acel solo (în ultimele doua masuri). Pe vremea mea era înteles de absolut orice muzicant, oricine auzea acel final de solo izbucnea în râs. Acele doua masuri erau celebra "înjuratura a muzicantilor". Dupa informatiile mele, si în ziua de astazi aceasta înjuratura înca exista si este înteleasa de oricare muzicant.
Acest solo ridica doua probleme interesante, la care merita sa reflectati.
Prima: oricine întelegea ca e vorba despre Brian May, dar oricât ati cauta, nu veti gasi la Brian May vreun pasaj identic. Nici 100%, nici 50%, nici 25%, nici orice alt procent. Aceasta ar trebui sa va spuna ceva despre tema "cât de bun era Dan Aldea, ca sa izbuteasca asemenea performanta"
A doua: ascultati acest exemplu sonor, în care am pus împreuna solo-ul lui Brian May din "Killer Queen" (singurul solo pe care l-am gasit, care sa semene stilistic cât de cât) urmat de solo-ul din "Zmeul":
www.dan-aldea.de/mariuschivu/comparatie4.mp3
Va rog ascultati-l cu atentie, si focusati-va pe întrebarea "care din cele doua suna mai bine, si în ultima instanta e cântat mai bine? cel al lui Brian May, imprimat într-un studio din GB, în totala opulenta tehnica, aclamat de o lume întreaga pentru sound - sau cel al unui oarecare Aldea, cântat pe o gioarsa de chitara, imprimat intr-un studio saracacios dintr-o tara comunista al carei nume îmi scapa?
Raspunde-ti-va cinstit la aceasta întrebare, va rog respectuos.

Concluzie: am fost acuzat ca îl copiez pe Keith Emerson pentru simplul motiv ca am cântat si eu câteodata la pian. Ma mir ca nu am fost acuzat, pe acest motiv, ca l-am copiat pe Horowitz, pe Glenn Gould, pe Dave Brubeck, pe Oscar Peterson, pe 1000000 de alti pianisti, si l-ati gasit tocmai pe Emerson cu care, cum am demonstrat, n-am nici o asemanare. Nici macar nu l-am admirat vreodata. La fel, despre synthesizer. M-ati acuzat de "împrumut" pentru simplul fapt ca am cântat si eu la acest instrument. Felul cum am folosit eu synthesizerul a fost total diferit de felul lui Emerson de a-l folosi. De fapt, Emerson nici n-a prea cântat la synthesizer. În mintea lui el a cântat tot la pian; n-a atins nici un buton al synthesizerului în timp ce cânta la el, desi avea multe butoane. Eu n-am prea avut butoane pe sarmanul synth construit de Bibi Ionescu, dar mai ales pe "Lume alba" în fiecare secunda am simulat, în variate feluri, ca le-as avea. Orice om cu o farâma de întelegere aude asta fara efort. Mai degraba, felul meu de-a cânta la synthesizer s-ar putea denumi "efortul lui Aldea, de-a dreptul gigantic, de a transforma defecte grave si imperfectiuni de constructie ale acelui synth (datorate în mare parte lipsei de piese electronice) în veritabile, stralucitoare calitati" Acest efort presupune multa stiinta, imaginatie, inventivitate - si se traduce, sonor, în diferente de-a dreptul impresionante dintre stilul meu si stilul lui Keith Emerson. Daca doriti dovezi sonore, vi le pot da.
Acel synth construit de Bibi a fost o dovada clara a geniului sau. A fost construit dupa banuieli, fara nici o documentatie sau schema electronica, si fara a avea la dispozitie nici una din piesele electronice vitale ( de exemplu, era imposibil sa-ti procuri în Romania vreun op-amp în tehnica C-MOS, vitale pentru ca aveau impedanta de intrare practic infinita).
Am raspuns la toate acuzatiile directe legate de copyright si paternitate. Daca doriti sa analizez si acuzatiile pe teme mai absconse ca "stil de cântat la synthesizer", "compromis cu cenzura", "subjugat occidentului" etc, o pot face fara efort, dar o voi face doar daca mi-o cereti. Pe moment cred ca deja am depasit orice lungime rezonabila.

Nu-mi doresc nici polemica, nici hartza, nu sunt nici înfumurat. Am intervenit aici pentru ultima data pentru ca mi se pare total nedrept sa nu pot oferi tinerilor de astazi informatii corecte, direct de la sursa, despre timpuri pe care ei nu le-au trait si pe care poate unii vor sa le cunoasca. Nu în ultimul rând am facut acest demers din respect pentru munca mea, pentru instrumentele la care am studiat si am cântat, pentru colegii mei din Sfinx, pentru colegii mei din alte trupe.
Numai bine,
Aldea

Observ ca mi-ati validat ultimul comentariu fara sa raspundeti la el (contrar obiceiului dvs de a raspunde la comentarii "într-o rasuflare" cu validarea lor. Deci consider ca acceptati conditia mea.
Asa cum v-am informat, înainte de a prezenta dovezi incontestabile, mai am de pus niste întrebari. Prima dintre ele:
@mchivu: "Emerson cel care a preluat la rindul lui stilul si compozitiile lui Aaron Copland..."
Banuiesc ca "a preluat" nu înseamna "a cântat - mai mult prost decât bine - nota de nota vreo piesa de Copland". Banuiesc ca "a preluat stilul si compozitiile" înseamna "a descoperit elemente stilistice pe care le-a folosit si în alte piese (decât cele ale lui Copland pe care le-a cântat.)
În acest sens: puteti sa ma informati ce elemente stilistice ale lui Copland a "preluat" Keith Emerson?
Lasati-va timp de documentare nelimitat. O sa astept. Informati-va cât de bine puteti. Chemati-va prieteni muzicieni în ajutor. Uite, va ajut si eu: va pun la dispozitie partitura de la "Fanfare...", o puteti descarca aici:
www.dan-aldea.de/mariuschivu/Copland, Aaron - Fanfare for a common man (full score and parts).pdf
Mult succes,
Aldea

Aceste rânduri se refera strict la raspunsul dvoastra.

Stimate d-le Chivu,

Va rog nu-mi insultati inteligenta. Cum se împaca "acest dosar a fost facut din dragoste pentru rockul romanesc de dinainte de 89" cu comentariul dvs "Cele mai bune trupe de atunci au cintat cel putin onorabil, cu unele momente de virf, dar sa nu ne lasam dusi de valurile nostalgiei"? Cel putin onorabil, d-le Chivu?

Cum se împaca "ma consider un fan Sfinx despre care am cautat informatii peste tot pe unde am apucat" cu fraza "justificau barba si parul lung prin recurs la imaginarul dacic ("purtam barba si plete precum stramosii nostri")" ? Pe internet gasiti o sumedenie de poze de-ale mele din acea perioada, care dovedesc ca eu nu purtam nici barba, nici plete. Nici macar pozele nu v-ati dat osteneala sa le priviti. Pornind de aici, mi-e foarte greu sa pricep ce informatii ati cautat cu atâta ardoare si ce ati ascultat cu adevarat din piesele Sfinx despre care scrieti.
Va considerati un fan Sfinx? Cum se explica atunci înversunarea cu care (dupa ce comentatorul @laurie v-a contrazis într-un mod extrem de blând si politicos), ati scris practic un al doilea articol - de data asta cu singura tema "Sfinx" - în care v-ati chinuit încrâncenat sa demonstrati ca n-am fost decât un plastograf, iar grupul Sfinx n-a fost decât un grup de copiatori nerusinati?

@mchivu: "Va asigur insa ca "scopul de a arunca cu noroi peste Dan Aldea" este ceva de care nu mi-am imaginat vreodata ca voi fi acuzat."
D-le Chivu, va rog nu va insultati nici propria inteligenta. Ba v-ati imaginat foarte bine, altfel nu m-ati fi provocat (va amintiti fraza "ma intreb daca schimbul nostru de replici va ajunge sa fie citit de insusi Dan Aldea"? ). Ati aruncat cu noroi peste mine într-o veselie si v-ati dorit din rasputeri ca Dan Aldea sa citeasca cu ochii lui cum îl faceti de litera a treia. Chiar v-ati imaginat ca Dan Aldea va veni aici si va va multumi din suflet, asigurându-va de respectul lui etern? Eu cred ca, dimpotriva, ati scontat pe faptul ca voi aparea aici ca sa ma balacaresc in sfarsit si eu.
Zau, d-le Chivu, suntem oameni rationali - eu sunt pe deasupra si batrân, ca atare mai întelept decât dvs. Nu sperati nici o clipa ca ma puteti însela. Nici pe mine, nici pe nimeni altcineva. Nu ma balacaresc. Dar nici nu stau deoparte privitor la acuzatiile pe care mi le aduceti.
----------------------------------------------------------
@mchivu: "mi-as dori enorm, daca sinteti de acord, sa si facem un interviu pentru revista, daca nu ma considerati deja persona non grata".
Nu va consider în nici un fel. Am anuntat, în interviul din Jurnalul National, ca e ultimul interviu pe care-l dau. Nu pot - si nici nu vreau - sa-mi calc cuvântul.

@mchivu: "Fie aici pe site, fie în privat". Eu prefer aici, pe site. N-am nimic de ascuns si doresc sa discutam în vazul lumii. Discutia se va purta sub forma de dialog (în sensul ca as mai avea niste întrebari sa va pun) si cred ca, dupa mormanul de gunoi cu care ati incercat sa ma manjiti pe acest site, mi-am câstigat dreptul sa pun o conditie pe care o consider întemeiata si dreapta: Va voi raspunde la fiecare acuzatie în parte, dupa care dumneavoastra veti introduce, în locurile specifice din articolul sau comentariul dvs, FARA SA STERGETI NIMIC DIN EL, o paranteza în care veti specifica pe scurt, potrivit bunelor dvoastra intentii, ca informatiile respective sunt eronate, dand in acelasi timp trimitere spre comentariul meu explicativ. Pentru claritate: daca va demonstrez indubitabil ca piesa "xxx" n-a fost copiata dupa piesa "yyy" a grupului "zzz" (asa cum afirmati în articol), va rog sa adaugati, imediat dupa acea afirmatie, ceva ca "(LATE EDIT: aceasta afirmatie a fost eronata. Pentru detalii, urmariti postul lui Dan Aldea de mai jos.)"

Va pun aceasta conditie pentru ca doresc ca informatiile corecte sa fie vizibile pentru toti cititorii si in textul original. Nu va voi scrie toate cele ce se cuvin a fi lamurite doar pentru imbogatirea culturii dvoastra generale. Daca voiam sa va îmbogatesc cultura generala, o puteam face în privat, pe email. Dimpotriva, doresc sa lamuresc pe toata lumea pe care dvoastra încercati cu atâta tenacitate sa o dezinformati. Sper ca-mi veti accepta aceasta conditie pe care o consider fair. Daca n-o acceptati, va spun de pe acum: noroc si multa sanatate.

Aldea

P.S. la postarea anterioara, am aici un link cu un interviu luat de curand lui Moni Bordeianu, care ar fi meritat sa fie inclus in grupajul Dilemei vechi:

http://qsl.ro/nini/?q=node/60

Grupajul din numărul 411 al Dilemei vechi, ultimul pe 2011 mi-a trezit o grămadă de nostalgii.
Am fost martor al primelor manifestări ale pop/rockului de pe meleagurile noastre. Primul contact cu această muzica s-a produs în ultimele clase de liceu. Posesorii de maguri Tesla, lădiţe de cel puţin 5 kg, mai reuşeau să imprime melodii după discuri strecurate prin România. Marele şoc l-a constituit filmul Tinerii unde cântau evergreenul Cliff Richard şi The Shadows. De bază însă era Radio Europa Liberă unde ascultam emisiunile de pop/rock printre bruiaje.
Am devenit student la Politehnică în a doua jumătate a anilor 60. Am nimerit în plină epocă de experimente pop, apăreau primele formaţii din nevoia ca tinerii să danseze la întâlnirile organizate la trei gaură trei, căminul de la 303 care aparţinea pe vremea aceea Politehnicii.
Exista deja oficialul Sincron cu liderul său Cornel Fugaru, admisă la TV. Sincron avea buni instrumentişti şi un lider cu voce bună dar nu erau agreaţi de noi studenţii. Aşa au apărut Mondial cât şi Coral formaţia de politehnişti care se lăudau că sunt pe linia Californian Sands a lui Beach Boys. Cu Florin Dumitru am copilărit, ar fi fost probabil cel mai bun toboşar, dacă n-ar fi apărut Ţăndărică. A cântat şi cu Phoenix şi a format apoi FFN. Devenise inginer la IUC Ploieşti, a emigrat în SUA unde s-a prăpădit la sfârşitul anilor 90. Prin Sandu Mitaru, azi excelent computerist în SUA, l-am cunoscut pe concitadinul său sătmărean Mircea Florian care ne cânta la chitară rece Veveriţa subacvatică şi alte cântece cu versuri ciudate. Mircea Florian a cântat la dansurile Politehnicii ca solist al trupei Lotus, unde era chitarist alt concitadin ploieştean şi amic al meu Răzvan Rotescu, azi şi el prin America de Nord.
O altă mare formaţie a Bucureştiului a fost Sideral, ulterior Sideral Modal Quartet cu liderul său Mugur Winkler care promova pentru prima dată muzica underground. După plecarea în străinătate a lui Winkler Sideral s-a destrămat. Ei ar fi fost chalengerii lui Phoenix din partea Bucureştiului.
Noi politehniştii am avut parte de promotori rock prin fraţii Ursulescu de la care am auzit unul din primele albume Creedence Clear Water Revival, DJ-ul Bujor Pokorny şi alţii. Am ascultat muzică la Ateneul Tineretului unde astăzi este sediul ICR. Nu-mi mai amintesc cine erau DJ-ii, am auzit aici primele discuri cu Led Zeppelin, formaţia care m-a marcat cel mai profund. Era un loc unde îi întâlneai pe puştii nomenklaturii comuniste de atunci că zona asta le aparţinea.
Pontifii muzicii rock bucureştene erau Cornel Chiriac care avea Metronomul la radio şi fraţii Petrescu, fii marelui scriitor care organizau topuri de muzică la Club A. Pe Camil Petrescu l-am cunoscut întâmplător la un prieten comun prin anii 90. Emigrase în SUA încă de la sfârşitul anilor 60.
Ei au organizat cu sprijinul studenţilor arhitecţi Festivalul Club A din toamna lui 69 la Casa de Cultură a Studenţilor. A fost probabil climaxul noului rock românesc. S-au produs toate formaţiile importante din ţară. Pentru că fiecare mare centru universitar avea formaţii de pop/rock. A fost într-un fel Woodstockul nostru.
La Iaşi dominau Roşu şi Negru condusă de Nancy Brandes şi cu un puşti genial la tobe Ovidiu Lipan zis şi Ţăndărică. Brandes scrisese prima operă rock care ar fi ţinut 24 de ore şi din care ne-a prezentat la festival fragmente.
De la Cluj venea Cromatic cu unul din cel mai mari chitarişti, Iuliu Merca.
Timişoara era probabil cea mai bogată în formaţii pop/rock, se simţea apropierea de Vest, de Iugoslavia mult mai deschisă sau rudeniile timişorenilor de prin toată Europa. Pot aminti aici de Progresiv TM şi altele. Dar cei mai mari şi mai importanţi era de departe Phoenix, despre care o să vorbesc mai târziu.
Revelaţia Festivalului Clubului A a fost însă Olimpic 64. Şi asta datorită creativităţii marelui rocker român Dorin Liviu Zaharia. Balada bradului bătrâneste un din referinţele rock româneşti care valorifică în premieră resursele folclorului, ce vor fi ulterior exploatate de Phoenix. Olimpic 64 se va destrăma după plecarea lui arhitectului Piki Inglezis, chitaristul grupului.
Dar fiindcă i-am amintit pe cei de la Phoenix trebuie să vă mărturisesc că pentru mine sunt o poveste veche. Am auzit de ei sub numele original de Sfinţii prin 65-66. Într-un articol diatribă din Scânteia Tineretului era acuzaţi de toate rele posibile, că purtau cruci, că aveau pantaloni strâmţi şi soioşi (sic!) că otrăveau tineretul cu o muzică decadentă.
Difuzarea melodiei Vremuri (Hei tramvai) şi imprimarea EP-ului a fost un succes instantaneu, eu l-am cumpărat fără să am pick-up!
A urmat în toamna lui 67 primul turneu bucureştean. Au cântat la Casa Studenţilor într-o atmosferă incendiară. Eu care stăteam la balcon aveam impresia că acesta se va prăbuşi din cauza tropăielilor. Moni Bordeianu a fost într-o formă de zile mari. În 69 i-am ascultat o noapte cântând la barul Litoral din Eforie Nord. Dimineaţa s-au salutat cu cei de la Sideral care cântau tot în acest Las Vegas românesc de la sfârşitul anilor 60. A plecat Bordeianu şi a urmat epoca Baniciu şi formidabilul experiment al etno-rockului cu Mugur de Fluier şi Cantafabule. Am fost la Sala Polivalentă în ajun de Crăciun 76 unde au dat ultimul concert bucureştean. Era o atmosferă care mi-a amintit de Yardbirds din filmul Blow-up, cu un Phoenix care îşi făcea praf cămaşa în timpul show-ului. Un cuplu timişorean mi-a povestit în vara lui 77 la mare cum au evadat spre libertate în boxele audio. Aşa a luat sfârşit o legendă, come-backul după 90 este neconvingător, doar odată în Piteşti am avut plăcuta surpriză să-l reaud pe Moni Bordeianu cu Phoenix şi au sunat ca-n tinereţe.
Fenomenul rock a fost apanajul studenţilor, dar nu numai, regretatul meu văr Onu dintr-un orăşel ardelean era îndrăgostit de rock şi toţi îl ştiau de Dip, după Deep Purple, el a fost cel care mi-a luat bilet pentru concertul AC/DC. Am mai fost la Rolling Stones tot ca o rememorare a tinereţii.
Şi acum câteva cuvinte despre Crăciunul 68. Eu m-a oprit la căminele de la Drept, alţii au mers până în centru şi acolo a fost mare agitaţie, studenta de atunci Anca Şincai a fost lidera agitând prin lozinci pentru libertate suită pe statuia lui Mihai Viteazu. Am cunoscut-o din vedere ca o militantă a Alianţei Civice şi a PAC, ea ar fi cea mai în măsură să relateze despre mişcare. Ştiu şi că un student la fizică a avut o altercaţie cu dedicatul activist Pacoste căruia i-a aplicat câteva bastoane, fără repercusiuni, pentru că am devenit colegi de serviciu pe la începutul anilor 70. Iulian Negulescu, alt ploieştean, student la regie la IATC şi devenit actor de succes în Franţa a relatat în premieră, la Europa Liberă despre această mişcare din 68 care a dat studenţilor binemeritata vacanţă de Crăciun din 69 încoace.
Oricum îi mulţumesc lui Marius Chivu că mi-a oferit prilejul acestor amintiri.