Datul cu părerea
Datul cu părerea şi dreptul la replică
Credeţi că româncele au dreptul la menopauză? Dar ce părere aveţi despre copiii bipezi ai României? Aţi auzit că nivelul erecţiei a crescut în ultimii ani? – sînt doar cîteva exemple de întrebări (preluate din interviurile deja...
Bogdan Voicu: Complexul Leonardo
Alexander BAUMGARTEN: Despre Pericle
Datul cu părerea
Complexul Leonardo
O să încep academic, anunţînd care e scopul şi care e concluzia finală. Cel puţin în sociologie acesta e standardul contemporan impus de publicaţiile ştiinţifice: anunţi de la bun început, pe scurt, intenţiile, asumpţiile şi paradigma în care îţi construieşti argumentul, precum şi principalele concluzii.
citiţiDespre Pericle
Ochiul sever al filozofilor este mereu dispus să privească ascuţit şi cu reproş ori de cîte ori gîndul nostru nu stă orientat spre principii, gata să le exprime, să le dea glas sau măcar să le invoce voalat. Principialitatea e un semn de bună-creştere intelectuală, de spaţiu public sănătos, iar capacitatea minţilor noastre de a spune generalităţi este asociată unei bune prezenţe publice.
citiţiRomânia medicală
Afirmaţia că toată lumea se pricepe la fotbal şi politică mi se pare exagerată. În schimb, toată lumea se pricepe, cît de cît, la medicină. Românii abordează mult mai des morga unui agent sanitar sfătos decît aerul îngîndurat al unui antrenor de selecţionată naţională sau clarviziunea geostrategică a unui analist politic.
citiţiPărerea mea!
A-ţi da cu părerea despre de ce, cît şi cum îşi dau alţii cu părerea mi se pare un exerciţiu fabulos, ca şi cum te-ai juca cu oglinzi paralele. Fabulos şi atins uşor de ipocrizie. Dar, cum frumos se spune la manualele de jurnalism, „information is free, opinion is sacred“. După căderea comunismului, România a căpătat limbariţă.
citiţiGeneraţia tăcută vrea azi gălăgie
Fac parte dintr-o generaţie care a învăţat foarte greu să-şi spună opinia, să-şi verbalizeze gîndurile şi credinţele. Am fost învăţaţi de mici să nu spunem „afară“ ce auzim „în casă“, pentru că părinţii ar putea avea probleme, să îmbrăţişăm doar idealuri majoritare, în detrimentul celor personale, să ascultăm şi să repetăm, în loc să întrebăm şi să dezbatem.
citiţi"Şi mie... şi eu..." - din abisurile democraţiei româneşti
Vorbind despre opinii şi păreri, e cu neputinţă să nu ne oprim atenţia asupra publicistului, o persoană cu demers la fel de participativ, care vrea şi ea, periodic, un subiect de interes general. Unul care să fie înţeles de majoritatea cititorilor şi, mai ales, care să-i confirme statutul de vector de opinie. Făcînd aceasta, publicistul trebuie să-şi depăşească simpla condiţie de individ.
citiţiRatingul de ţară şi Don Quijote
De mai bine de două săptămîni manifestaţiile de stradă, atît cele din Bucureşti, cît şi din multe oraşe ale ţării, au ţinut prima pagină a ziarelor, au fost ştirea principală a jurnalelor TV şi marfă din belşug pentru talk-show-uri şi emisiuni de „analiză“. De la oameni politici la actori cu patalama, de la jurnalişti la bloggeri, toată lumea şi-a dat cu părerea.
citiţi
Cum se mai nasc eroii
După scufundarea navei Costa Concordia, comandantul Francesco Schettino a devenit personjaul negativ al întregii întîmplări, iar acuzaţia cea mai gravă a fost aceea că ar fi abandonat nava înainte ca toţi pasagerii să fie salvaţi. Italia a fost, bineînţeles, cuprinsă de o mare emoţie.
citiţiSă rîdem la revoluţie. Oscarul pancartelor
Dat fiind caracterul mic-burghez reacţionar al acestei rubrici, propun să vedem şi latura comică a evenimentelor. Se spun multe prostii zilele astea, unele colosale. Oamenii sînt prea serioşi, prea încruntaţi. Iar cei care se iau mai în serios decît e cazul, sînt cu totul amuzanţi.
citiţiAr trebui deschis balconul de la Universitate?
După 22 de ani, România s-a întors tot acolo: în Piaţa Universităţii. Eterna reîntoarcere, ai spune – doar că este fără prea multă religie, fără Eliade şi cu un singur mit: acela că locul în care s-a murit pentru libertate în decembrie 1989 reprezintă centrul nevralgic al unei ţări ce încă aşteaptă să se împlinească ceva-ceva din speranţele începutului.
citiţiÎntîlnirea - cînd mai vine cineva
Genu Ionescu privi pe geamul care dădea în strada destul de aglomerată. Lumea trecătorilor era liniştită în acea zi. Toţi păreau că se plimbă. Pe marele bulevard de lîngă Teatrul Naţional, nu se găsea nici unul despre care să poţi spune că se grăbeşte undeva. „Am aflat că piesele mele au ajuns subiecte de examen la facultate."
citiţi
Păruiala
Am văzut zilele trecute, pe unul dintre Discovery-uri, un documentar despre obedienţa faţă de reguli şi despre resorturile violenţei. Nişte educatori, laolaltă cu psihologi şi medici de specialitate, căutau să explice de ce, de pildă, o persoană e mai degrabă vărsătoare de pumni în capul unui semen decît o alta.
citiţiOameni şi sîmbete (de altădată...)
Pe vremea copilăriei mele, sîmbetele aveau oarece tradiţie. Nu doar pentru că după-amiezele lor reprezentau începutul de weekend, ci pentru că la noi veneau, în fiecare sîmbătă, anumiţi musafiri. „La noi“ însemna la părinţii mei, de fapt: erau nişte prieteni de-ai lor care veneau sîmbătă de sîmbătă.
citiţiTineri între proteste şi resemnare
La ora la care scriu aceste rînduri, protestele au luat amploare: partidele de opoziţie şi-au adus propriii susţinători în stradă, iar rîndurile celor nealiniaţi politic au crescut. Primii, supuşi liderilor lor politici, cer demisia Guvernului şi, mai ales, a preşedintelui.
citiţi
