Zidul

Tatiana ȚÎBULEAC
Publicat în Dilema Veche nr. 875 din 14 - 20 ianuarie 2021
Zidul jpeg

Unele familii transmit viața din generație în generație, altele doar o consumă. Familia mea, decimată și îmbătrînită înainte de timp, m-a avut în sfîrșit pe mine. Din nou o fată, ultima. Prea departe de pămînt și de muncile care aduc bani. Poate și prea tîrziu. În orice caz, nu un băiat, care să-i răzbune pe toți, așa cum ar fi meritat. Timp de mulți ani m-am simțit în casa bunicilor mei ca o ceașcă de porțelan printre oale de lut. Un obiect rar, pe care îl păzești ca pe ochii din cap nu pentru că este util, ci pentru că se poate sparge în orice secundă.

Cînd a fost clar că voi trăi, a fost clar și altceva – în lumea fizică îmi va fi greu. Îmi plăceau discuțiile cu copiii, nu și atingerile lor. Iubeam animalele, dar nu le hrăneam. La iaz, păzeam haine pe mal. În pădure, rămîneam în urma tuturor, ca să mă pot lipi de copaci. Exista mereu un punct în care se frîngea ceva în mine – bucuria – și orice interes pentru oameni pur și simplu dispărea. Lucrurile nu erau niciodată prea multe, oamenii – da. Nu e vina lor, îmi spuneam de obicei noaptea, învelită în straturi de pături și frici, rebobinînd în minte ziua, jocul, discuția. Dar nici a mea nu era.

Părinții mei au înțeles asta și au ridicat în jurul meu un zid pentru care le sînt recunoscătoare pînă în ziua de azi. Nu m-au obligat să fac nimic din ce nu am vrut, mi-au permis să arunc tot de ce mi s-a urît. Nu m-au trimis niciodată să mă joc afară. Cu timpul, am rămas cu două lucruri – cărțile, apoi, mult mai tîrziu, scrisul.

Și cei cîțiva prieteni care nu mi-au cerut să mă schimb pentru ei.

*

În ziua în care am absolvit școala, am avut un sentiment de bucurie pe care acum îl pot compara doar cu nașterea copiilor. Acel sentiment nu avea vreo legătură cu performanțele mele, cu profesorii sau colegii, cu care m-am împăcat destul de bine. Era bucuria de a scăpa dintr-o instituție, care între timp s-a schimbat cu fobia de a intra într-o instituție. Nu știu ce mă sperie mai tare – un spațiu imens, în care nu ai nici un ascunziș, sau posibilitatea ca un astfel de spațiu se se umple dintr-odată cu oameni, ca o apă.

Trebuia să îmi aleg o meserie și, în timp ce părinții mei încă îmi dădeau șanse la medicină, eu știam că vreau să devin corector la ziar. Nu pentru că aveam note bune la română, ci pentru că un corector lucrează singur într-un birou mic și nu este obligat să comunice cu alții. Poate, dacă vrea, dar nu este obligat. Primul meu serviciu a fost chiar acesta – corectoare la un ziar mic. Mai traduceam din rusă, mai înlocuiam vreo femeie cu copii bolnavi, mai născoceam un horoscop pentru pagina a opta. Era perfect. Îmi amintesc că din primul salariu mi-am cumparat o pereche de blugi nu prea buni, o pudră de orez probabil cancerigenă și un pulover strîmt. Îmi amintesc și bucuria de a fi obținut în viață totul.

După zece ani lucrați în televiziune și cam tot atîția prin tot felul de proiecte de comunicare, pot spune că m-am obișnuit cu oamenii. Jurnalismul a făcut pentru mine ceea ce nu a reușit să facă nimeni nici în copilărie, nici în adolescență – m-a învățat să trag linie între mine și restul lumii.  Printr-o ironie a sorții, am ajuns la reportaje sociale. Nu cred ca exagerez cînd spun că am fost în jumătate din școlile și grădinițele din Moldova, în toate orfelinatele și casele pentru copii, în zeci de spitale și centre de plasament. Am stat de vorbă cu mii de oameni, am intervievat sute. Dar niciodată, niciodată nu am simțit că vreau să rămîn în urmă și să fug de oameni. Eram la serviciu, aveam microfon, cameră, pix. Aveam legitimația de reporter care spunea că îmi fac doar meseria. Nu trebuia să fiu mai mult decît se vedea.

*

În prima mea carte, tata a găsit cîteva fraze bune. Am rîs amîndoi, apoi am povestit despre altele. Despre el, despre cum scria el la vîrsta mea, despre cum scria la vîrsta mea, să zicem, Hemingway. A doua carte i-a plăcut mai mult. Pe a treia a citit-o prin spitale. Era mîndru de mine, în sfîrșit  învățasem să coc pîine. Tot ce a avut să-mi spună, tata mi-a scris. Am găsit caiete întregi după moartea lui, caiete în care a vorbit cu mine de pe cînd aveam opt ani și mă lipeam de copaci. Acum mă lipesc de acele scrisori și așa timpul dintre noi dispare. Nu mai sînt singură. Sîntem doi oameni care se împacă mai bine cu lucrurile.

De fiecare dată îl aud întrebîndu-mă: de ce scrii tu, Tania?

Aud întrebarea asta pe diferite voci, de la diferiți oameni. O aud mereu cînd citesc o recenzie la o carte, cînd iau un premiu, cînd pur și simplu mă bucur că cineva mă laudă. Scrisul face asta – le permite străinilor să-ți pună întrebări crezînd că te cunosc. Răspunsul este: nu știu.

Am folosit scrisul în locul vocii, în locul corpului, în locul fanteziilor de atîția ani, încît nu știu ce să fac fără el. Știu doar că atunci cînd scriu, ceva se frînge în mine ca atunci, în copilărie, însă de data asta bucuria rezistă.

Tatiana Țîbuleac este scriitoare. Ce mai recentă carte a sa este Grădina de sticlă, Editura Cartier, 2018.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.