Vremea criticilor

Adrian TUDURACHI
Publicat în Dilema Veche nr. 756 din 16-22 august 2018
Vremea criticilor jpeg

Nu sînt așa de mulți ani de cînd Vladimir Tismăneanu aprecia capacitatea neobișnuită a lui Nicolae Manolescu de a înțelege subtilitățile politice și sensul istoriei contemporane: „Acolo unde alții s-au mulțumit să stigmatizeze și să deplîngă, el a petrecut mai mult decît o secundă de dispreț pentru a pricepe esența fenomenului… În timpuri de imensă ambiguitate, precum cele pe care le traversează România, într-o cultură politică încă plină de complexe, nevroze și frustrări, Nicolae Manolescu a reușit să impună, prin gîndurile și faptele sale, dreptul la normalitate“. După aceea, Manolescu a candidat la președinția României. Faptul că a pierdut are mai puțină importanță, pentru că nu era cel dintîi critic literar care ajungea așa de aproape de primul cerc al puterii, iar alții chiar au reușit. Înainte au fost Heliade Rădulescu, care a condus guvernul provizoriu în 1848, Mihail Kogălniceanu, personaj-cheie pentru mai multe guverne sub Cuza și Carol I, și, desigur, Titu Maiorescu, șef de partid și de guvern, ministru. Să mai adaug aici, foarte repede, că în epoca interbelică Vladimir Streinu și Mihail Dragomirescu au fost deputați, unul țărănist, celălalt liberal, iar în primii ani după 1989, Ștefan Cazimir a intrat în Parlament ca reprezentant al social-democraților. Bineînțeles că nu toate aceste cariere politice au aceeași semnificație. Dar adunate de-a valma, dincolo de diferența dintre biografii și contexte istorice, ne arată că, timp de aproape două secole, criticii literari au avut acces la demnitățile publice, oricît de înalte. A fost o vreme în care societatea românească, sau măcar o parte însemnată a ei, atît cît are nevoie un partid ca să impună o persoană sau o direcție, a crezut în critici.

Chiar dacă nu a intervenit de fiecare dată un Vladimir Tismăneanu ca să sublinieze calitatea excepțională a tipului critic și forța sa ieșită din comun de a intui „esența fenomenului“, credința era acolo, susținînd preeminența specialistului în literatură de fiecare dată cînd circumstanțele o permiteau. G. Ibrăileanu încheia Spiritul critic în cultura românească inventariind virtuțile criticului: „Pentru a ști ce și cum să ne însușim din cultura străină, trebuie o mare putere de discernămînt; trebuia priceperea și a culturii străine, și a împrejurărilor sociale ale țării, și a sufletului acestui popor, și concepția clară a idealului ce avea să fie urmărit“. Așteptăm, adică, de la un critic să știe totul pe plan cultural despre străini și despre autohtoni, să înțeleagă ce e națiunea română, în ansamblul ei, și încotro merge. Așa cum avem un mit romantic despre sărăcia în care trăiesc poeții, avem un mit despre cunoașterea totală dăruită criticilor și, prin urmare, așa cum sînt poeții blestemați să moară în mizerie, criticii sînt condamnați să conducă și să se bucure de privilegiile elitei. Ce ne spune acest mit e o poveste despre o stare socială de excepție și despre un personaj salvator: în condiții grele, traversînd un timp în care societatea e pusă la încercare, criticul literar arată calea, îndrumă, menține cursul. Prin vremuri grele nu trebuie să înțelegem totalitarism, epoci de opresiune și de autoritate excesivă, nici episoadele dilematice, cînd societatea e sfîșiată de conflicte tragice între forțe egal justificate. Cum spune același Vladimir Tismăneanu, e vorba de „timpuri ambigue“, cînd națiunea intră în derivă, uitîndu-și misiunea și sensul istoric. Vocația socială a criticului se exprimă atunci prin reamintire, susținînd reluarea unei direcții legitime și a unui mers „înainte“: acțiunea sa e restauratoare și recuperatoare, de pe poziții inatacabile, în numele rațiunii sau, mai simplu, în cel al „normalității“.

Nu e complicat să descifrăm dispozițiile culturale care au făcut posibil acest mit. Principala sursă a „puterii“ criticilor trebuie căutată la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, în relație cu doctrina iluministă a progresului. Ideea că există un sens, fundamental rațional, al acumulărilor spirituale și materiale a justificat importanța intelectualilor și constituirea lor ca elită indispensabilă oricărei societăți. Sigur că o asemenea perspectivă nu dădea mai multă importanță criticilor literari decît, să zicem, matematicienilor sau fizicienilor. A intervenit însă și o condiționare culturală care ținea de refondarea culturii române moderne în prima jumătate a secolului al XIX-lea și de tipologia ei romantică, determinînd natura „textuală“ a identității naționale. La noi, ca și în alte spații europene periferice, finalitatea vieții colective și sensul evoluției sale s-au depus în texte, ca problemă filologică. Or, faptul că societatea și destinul ei s-au încarnat într-un corpus constituit din creații populare, proverbe, legende, cronici etc. a conferit autoritate în primul rînd celor care știau să „citească“: criticii sînt cei care înțeleg națiunea pentru că ei sînt specialiști în lectură și națiunea se conține în texte. De aceea, românitatea în modernitate a fost întemeiată prin gesturi filologice și critice (a culege, a colaționa, a conserva); de aceea, toate marile mișcări ale epocii au fost populate cu „critici“ care îndrumau nu doar în interiorul propriului domeniu, ci societatea în ansamblul ei. Înainte de Maiorescu, schema criticului-fondator s-a încercat de mai multe ori în autorii Școlii ardelene, în Heliade Rădulescu și în alți reprezentanți ai generației pașoptiste, sau în Hasdeu. Totuși, ca să străbată secolul al XX-lea și să ajungă pînă aproape de noi, mitul a mai suferit o nuanțare, prin chiar acțiunea lui Titu Maiorescu.

Ceea ce a făcut mentorul junimist a fost să abandoneze responsabilitatea finalistă față de destinul neamului. Heliade e încă un critic profet, care consideră că are misiunea de a trasa obiective pentru societate, iar Ibrăileanu continuă să aștepte apariția unor critici care să înțeleagă unde merge națiunea. În schimb, Maiorescu, omul sceptic al unor timpuri „dezvrăjite“, eliberează criticul de obligația „sensului“, rezervîndu-i o activitate de delimitare de proprietate și de definire a legilor care guvernează domenii subtile precum logica sau contemplarea frumosului. Prin el, magistratura critică renunță la mesianism (care devine atributul altor categorii de intelectuali, istorici, filozofi ori sociologi), asumînd raționalizarea normelor și a distincțiilor sociale. Spus simplu, criticul a devenit un pedagog al compartimentării vieții moderne, al separării sferelor de activitate și al disciplinării. Și acesta a fost suportul cunoașterii vehiculate de „moștenirea maioresciană“, argumentul ultim al prestigiului critic și al îndrumărilor spre „normalitate“. Aproape pe toată durata secolului al XX-lea, autonomia esteticului și rațiunea disciplinară pe care aceasta o implica au rămas produsul social prin excelență al criticii – legat prin fire multiple de idealul „statului de drept“ și promovat ca model politic în epoca interbelică (Mihail Dragomirescu vorbea de extrapolarea „existenței estetice“ pentru organizarea socială a României Mari), invocat de E. Lovinescu ca obiectiv al militantismului liberal, livrat chiar și în timpul totalitarismului, ca formă a distincției sociale și a diferențierii domeniului cultural.

Mi-e greu să mai văd o continuare pe același drum. Modelul criticului care fondează cultura și apoi ghidează comunitatea în ansamblul ei se îndepărtează în prezent, cred, în primul rînd, pentru că rațiunea disciplinară care a condus pe termen lung apelul la „normalitate“ tinde să dispară din societățile contemporane. Opozițiile pe care autonomia esteticului ne-a învățat să le distingem, între gratuit și utilitar, între etic și estetic, între artă și politică etc., devin inactuale în experiența lumii contemporane, formată din gesturi indisciplinate și din parcursuri oblice. Poate că datorăm criticilor o știință a compartimentării și a separării, dar trebuie să recunoaștem că azi cele mai multe lucruri – în bine și în rău – se fac prin transgresări și prin „portări“.

Aș adăuga aici, ceea ce mi se pare încă mai important, că mesianismul criticului în raport cu societatea ca întreg devine treptat ininteligibil. Există un decalaj, de care nu sîntem pe deplin conștienți, dar care nu încetează să se adîncească, între cei care continuă să privească funcția criticului din perspectiva marii sale tradiții politice și cei care, neavizați, nu au decît amintirea recenziilor anonime de pe Goodreads. Nu știu cîți mai așteaptă ca un critic să le spună ce sens are istoria pe care o trăim, dar sînt sigur că mulți vor să afle ce carte i-ar putea vindeca sau bucura. Și sînt șanse mari ca viitorul să rezerve criticilor un rol social ținînd cont de responsabilitatea lor ca cititori specializați, într-un raport strîns cu indivizii și cu nevoile lor singulare. Așa cum sînt preoții sau medicii. Ceea ce nu e mai puțin important pentru societate, nici inadecvat în raport cu posibilitățile cunoașterii literare – dar implică dispariția unei misiuni critice și închide pentru noi o serie culturală. 

Adrian Tudorachi este istoric literar și locuiește la Cluj.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.