Vina bătrîneţii

Publicat în Dilema Veche nr. 262 din 24 Feb 2009
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Intervenţia grafică la sfîrşitul numelui unui basm care ne-a fermecat copilăria (acea epocă, nu-i aşa, dinainte de tinereţe sau de bătrîneţe, acea vîrstă cînd vremurile nu însemnau nimic, cînd "a fi mare" era singura dorinţă, ignorînd toate rupturile ce vin cu creşterea), aşadar intervenţia grafică - o exclamare - înseamnă doar atît: că ieşiţi, poate ireversibil, din lumea poveştilor care mai aveau o vagă şi alegorică morală, am pătruns, de bunăvoie sau nu, dar cu toţii grăbiţi, în lumea în care poveştile se spun cu subînţeles şi cu o morală fermă, imperativă: fiţi tineri, alungaţi pe toate căile bătrîneţea din voi înşivă şi din jurul vostru, nu vă lăsaţi seduşi de falsa ei înţelepciune şi de bonomia care ascunde stîngaci tristeţea celor care coboară... Da, s-o spunem şi mai direct: societatea noastră, adică genul de societate în care trăim, urăşte bătrîneţea, şi o urăşte cu toate resursele şi puterile sale: puteri economice, puteri medicale, puteri mediatice, puteri morale ş.a.m.d. Ipocrizia discursurilor corecte nu va îngădui niciodată să se recunoască o asemenea ură, dimpotrivă: ea va fi însăşi purtătoarea îndemnurilor la respect, la grijă etc. cu care se împodobeşte făloasă pentru a-şi masca mai bine neliniştea şi iritarea pe care le provoacă în noi şi în jurul nostru bătrîneţea. "Tinereţe fără bătrîneţe!" este imperativul care face să retrăiască în chip înşelător visul dintotdeauna al omenirii. Însă acest vis s-a spulberat dimpreună cu toate visurile care au dat naştere marilor mitologii ale popoarelor lumii. El s-a spulberat oarecum prin împlinire, printr-o deturnare înspre efectuarea tehnică, posibilă sau reală, a lui. Tocmai pentru că din punct de vedere ştiinţifico-tehnico-medical a devenit posibil să întinerim, să imaginăm (fără pic de imaginaţie, doar prin inginerie rece, deci mai bine zis să proiectăm) o viaţă prelungită, protezată, revitalizată, dincolo de ceea ce înţelegem de veacuri printr-o "viaţă de om", tocmai din aceste motive monopolul visului nu ne mai aparţine, el este simplu calcul pe durată mai mult sau mai puţin determinată. Dar s-o luăm pentru o clipă metodic: imperativul cuprinde în sine o serie de evidenţe, un număr de paradoxuri şi o întrebare pentru fiecare dintre noi. Evidenţe, mai întîi: ipocrizia discursului public se lasă citită atunci cînd îl depliem pe cîteva dimensiuni: astfel, ştim tot mai bine că, din punct de vedere medical, bătrîneţea e o boală. Ea are simptome, unele timpurii, altele nu, provoacă dureri şi se tratează ca atare; nu e vorba de bolile care vin cu ea, ci de bătrîneţea însăşi ca maladie. De unde şi primul paradox: cu cît creşte statistic ceea ce fără sens se cheamă "speranţa de viaţă", cu cît trăim mai mult, aşadar, cu atît îmbătrînim mai repede. "Plaga" bătrîneţii nu se întinde doar înspre sfîrşit, ci şi în sensul invers, cucerind din teritoriile alteori rezervate tinereţii: dureri de spate, păr alb, varice, sau, în alt registru, mai neutru, colesterol, hipertensiune, glicemie, anevrisme, insuficienţe sau excese de tot felul, toate cojile acestei misterioase cepe fără miez care este bătrîneţea. Împotriva unei asemenea boli invazive, o mie şi unu de remedii, sfaturi şi terapii: le găsiţi pe toate canalele media şi în toate clinicile, pe bani mulţi. Ea este o boală şi în ordinea celuilalt spaţiu confiscat de medicină, cel al psihicului: de cînd orice tristeţe se cheamă depresie şi de cînd lipsa de înţelesuri se "vindecă" medicamentos cu vitamine şi alţi înlocuitori, a îmbătrîni este semnul tot mai insistent al patologiei care se instaurează, al alunecării lente şi ireversibile în afara normalităţii, fără a putea s-o oprească ori s-o trateze. A două evidenţă: bătrîneţea este din punct de vedere moral o vină. Tinereţea este azi purtătoarea tuturor virtuţilor; iar în societatea românească aceasta se întîmplă în chip şi mai accentuat, deoarece există un "înainte" şi un "după", care face ca aceia care au trăit "înainte" să fie hărăziţi unei îmbătrîniri rapide, provenind din înghesuirea tuturor viciilor şi vinilor unei moşteniri litigioase în cîrca unor generaţii a căror singură vină reală este că au avut neşansa de a se naşte înaintea altora. O vinovăţie difuză, dar persistentă, actualizată ori de cîte ori trecutul devine inconfortabil, iar contemporanii noştri, indiferent de vîrstă, îşi inventează merite din uitarea, dispreţuirea sau condamnarea deceniilor dinainte de ’89. Care e paradoxul moral? Cred că el vine dintr-o răsturnare specifică vremurilor noastre: istoria s-a scris ca tradiţie prin conservarea valorilor bătrîneşti şi înlocuirea lor cu altele tinere sau tinereşti. Virtutea era a senectuţii, ea instituia valori, ea le păstra şi le transmitea peste secole. Azi, a fi bătrîn e un viciu, o vină; sau invers, orice fidelitate la valori sau principii e culpabilă, deci bătrînicioasă. Infidelitatea de orice fel se numeşte la cei tineri aventură, experimentare, curaj etc.; la părinţii sau la bunicii lor, viciu, perversiune, păcat. A treia evidenţă: din punct de vedere estetic, bătrîneţea este urîtă. Şi reciproca e valabilă: cei urîţi sînt întotdeauna bătrîni. Basmul cu "frumuseţea care vine din interior" nu mai convinge pe nimeni, e încă una din naraţiunile la care am renunţat entuziaşti, seduşi de jocuri de lumini şi ambalaje. Frumuseţea e strict exterioară şi aparentă, ea nu are straturi, nu are profunzimi, trebuie să se vadă toată şi dintr-odată, în febrilitatea renegării care ne cuprinde pe toţi. Bătrînii sînt urîţi nu doar pentru că au pielea zbîrcită, sînt aduşi de spate sau le pică dinţii, ci şi pentru că sînt stîngaci, lenţi, zgîrciţi cu aparenţele, ba chiar au accese de meditare, reamintire, oftare. Paradoxul estetic ar suna atunci cam aşa: toate lifting-urile şi liposucţiile şi implanturile nu vor putea extirpa din noi nu doar teama cumplită că îmbătrînim, ci şi, mai ales, nepriceperea de a îmbătrîni, schimonoselile interioare (acolo unde cîndva chiar era frumuseţe, adică serenitate...) care ne cuprind la primul rid, la primul junghi, la primul reumatism. Seria acestor evidenţe şi paradoxuri ar putea continua (de ce este bătrîneţea o nedreptate, de ce e o povară etc.), dar nu e loc de toate acum. Cele cinci mii de semne s-au terminat de mult. În chip de falsă încheiere, şi fără nici o pretenţie de înţelepciune, o întrebare spusă poate pe un ton bătrînesc: ce fel de societate am clădit încît ne temem mai mult de bătrîneţe decît de moarte?

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.