1. 2007 este un moment-cheie pentru România din punct de vedere politic şi economic, în urma primirii sale în Uniunea Europeană. Nu văd însă de ce ar însemna ceva şi în domeniul cultural, unde evoluţiile sînt în ritm lent, tainice şi imperceptibile. Pentru mine e un lucru neîndoielnic faptul că după decembrie 1989 lucrurile ar fi putut evolua altfel. Monstruoasa minciună cu "teroriştii lui Ceauşescu" - montată de un segment al Securităţii care l-a propulsat în fruntea ţării pe Ion Iliescu, cu a lui "democraţie originală" - ne-a întîrziat cu cel puţin 10 ani evoluţia către normalitate şi către integrare în Europa Occidentală, după ce costase viaţa a o mie de oameni, jertfă de sînge pe care n-a suferit-o nici una dintre ţările care au scăpat de comunism în anii aceia. Aveam deja, în decembrie ’89, o însemnată întîrziere în ceea ce priveşte decomunizarea, faţă de vecinii noştri unguri, cehi, polonezi etc. Regimul lui Iliescu a mărit această întîrziere. 2. Nu sînt Mafalda, ca să ghicesc cum va arăta România peste 20 de ani. În teza mea de docenţă la Sorbona (din care a ieşit o carte, apărută acum şi în româneşte sub titlul Civilizaţii şi tipare istorice), am afirmat că filozofia istoriei ar trebui să ştie să se limiteze la diagnostic şi să nu se aventureze în prognoză, fiindcă, după versul celebru al lui Victor Hugo, viitorul nu e al nimănui, viitorul e al lui Dumnezeu ("L’avenir n’est