Viaţa la mall

Publicat în Dilema Veche nr. 660 din 13-19 octombrie 2016
Viaţa la mall jpeg

Ani de zile, cinema-ul a fost pentru mine un mod de viață. Filmele, cu personajele, întîmplările și atitudinile lor, mi-au fost, de multe ori, repere. Funcționam precum personajul dintr-un mai vechi serial PRO TV, Viața bate filmul (Dream on, 1990), care și compara mai orice gest din viață cu unul dintr-un film. În cazul lui, era vorba de filme clasice, din cele alb-negru, chiar. În cazul meu, de filmele anilor 2000, mai ales. Pe care nu le-am putut vedea în altă parte decît la mall-urile bucureștene, cîte erau pe atunci.

Pentru mine, ca mamă de copil încă mic, dar și ca veșnic învățăcel al teoriilor culturii populare, mall-ul era locul unde alesesem să evadez. Știam cît se poate de bine ce spuneau teoreticienii mei despre mall: pe scurt, că era un soi de loc al pierzaniei… Eu mă dădeam detașată și critică, dar, de fapt, abia așteptam să merg la mall. La film. Sau, mai bine zis, la filme. Îmi plăcea să-mi petrec o după-masă spre seară într-un spațiu fantezist, și kitsch, și ultra-safe, care imita realitatea numai în punctele ei glossy și confortabile. Pentru mine, mall-ul în sine era un spațiu escapist. Filmul de la mall era o evadare în evadare, o dublă evadare.

La care purcedeam mai întîi singură și, apoi, împreună cu copilul meu. Pe care l am dus, pe la 10 ani, din greșeală, la un policier foarte dur, cred că 18+, unde protagoniștii se cam omorau pe capete. N-am ieșit din sală, nu mai știu în virtutea cărui mecanism. Știu doar că îi tot repetam isteric, în timpul filmului, că ce vede acolo e ficțiune și că realitatea e diferită. Și acum rîde de mine pe tema asta. Și cu mama mea, care făcea ordine peste tot, cu autoritatea ei. Și cu tatăl copilului meu, care, într-o zi, s-a certat cu un bodyguard și i-a pus un coș de gunoi în cap (totul pornise de la un bon care se afla în coș, o poveste prea lungă…).

Primul mall la care m-am dus a fost, evident, cel din Vitan. Cînd s-a ivit, mi-a părut uriaș. După ce au apărut următoarele, am început să l consider intim. Cel care m-a dat cel mai tare peste cap a fost AFI Palace Cotroceni. Țin minte că, atunci cînd am nimerit prima dată acolo, prin 2009, ne rătăceam de fiecare dată. De fiecare dată o luam în sens opus. Pînă ajungeam iar la podul suspendat de peste munții falși și la întinderea patinoarului…

Cînd mă vedeam, în cele din urmă, la cinema, mă simțeam ca un om al altor lumi, mai mici și mai prăfuite. Am avut, la început, chiar un conflict cu cei de la casă, pentru că ni s-au părut prea birocratici și inflexibili. Încet-încet, m-am obișnuit acolo. M-am obișnuit să stau la o multiplă coadă, rînduită ca la aeroport. M-am învățat să nu-mi mai îndes în geantă ape și sandvișuri de pe la fast-food-uri, pentru că a apărut bufetul cu sucuri naturale, Cola la sticlă mică și Betty Ice, care e OK. Am învățat chiar să rezerv online și să-mi citesc codul de rezervare, cool, la casă (deși, inițial, mi-am făcut o mie de probleme despre cum or să-mi devalizeze mie cardul online etc.).

Iar în sală, să mă ghidez după lumina beculețelor, într-o veșnică atmosferă de Crăciun. Unde lumea e, în general, civilizată. Rar mai sună mobilele în timpul filmului și, la fel de rar, oamenii mai răspund atît de prompt și de apăsat precum spectatorul cu formula fixă: „Da, viața mea?!“ Sau mai rîd atît de orginal ca prietena mea, Ligia, pe care o puteau amuza și scene mai puțin comice, precum cea cu cineva care cade de la etaj. Noroc că rîsul e molipsitor și, de fiecare dată, cîțiva din sală se trezeau hohotind degeaba după ce ea dădea tonul.

Tot cu întreaga familie am încercat primele filmulețe interactive, care te mișcau cu scaunul și te stropeau, așa cum se întîmplă acum, puțin diferit, în sala 4DX de la Megamall. Ne-am bucurat de ele ca de un Disneyland mai calm.

Cînd am aflat, de la o verișoară, că există o sală VIP, unde poți să mănînci cît ai chef, în prețul biletului, mi s-a părut formidabil. De cînd așteptam așa ceva: să pot mînca la film pe față, fără să mi mai strecor mîncarea chinezească în geantă, și să ies de acolo pătată și unsuroasă… Odată, cînd am intrat la sala VIP (după ce am mîncat, ce-i drept, în holul de la intrare cît am putut), mi-am luat paharele de șampanie și m-am tolănit pe fotoliul de piele, alături de cele două vecine relaxate: una gravidă și alta cu un picior în ghips. A fost perfect. Am adormit. Filmul era un thriller.

Am mai fost de cîteva ori la sala VIP. Am serbat acolo aniversări, am făcut chiar și un soi de parastas neconvențional (deși am o prietenă care e împotrivă, nu a vrut niciodată să intre, considerînd-o un soi de emblemă a consumismului). Ultima dată, la ParkLake, la Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children, cel mai recent Tim Burton, care mi s-a părut remarcabil, am mîncat chiar pizza.

Acolo, cînd am ieșit, am observat toaleta: avea tavanul precum podeaua, erau obiecte puse pe el, pălării și pantofi, într-un decor gen Alice in Wonderland. Oricum, toaletele mall-urilor nu sînt de ici, de colo: cîte conversații nu am surprins acolo… Odată, o fată îi mărturisea alteia, la telefon, din cabina alăturată, că rămăsese gravidă. Un personaj constant al unora dintre toalete e femeia de serviciu filozoafă: îți dă sfaturi de viață, comentează mersul lumii, între două spălări și-o uscare.

Îmi aduc aminte, la AFI, cum, atunci cînd era mama mea în spital, evadam acolo serile și mă îndopam cu bomboane colorate, ireale, ca gust și textură, de la bufetul mare. Și cum, după ce a murit mama, am văzut, împreună cu fiul și soțul meu, St Vincent (2014, Theodore Melfi, cu Bill Murray) – și a fost ca un fel de „comfort movie“, care ne-a redat încrederea într-un bine mic, nesofisticat, dar consistent – așa cum numai anumite filme știu s-o facă.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.