Fericirea, încă din 1781, e un concept „uzurpat“. Kant e primul care își dă seama de prea extinsa și greoaia metafizică doctrinară din jurul său. Dar nu despre ce înțeles dă acesta uzurpării conceptului de fericire vreau să descopăr mai multe, ci despre cum fericirea a murit de la prea multă căutare.

Înțelepciunea anticilor și sistemele modernilor au dat un loc de cinste fericirii. Modernii renunță la problema destinului și fac loc atît diversității (după cum observa Albert Borgmann), cît și unei complexe relații dintre necesitate și posibilitate. Fericirea rămîne totuși să livreze cele mai grele întrebări ale vieții și teoriei morale, privind acum omul în posibilitatea infinită a oricărui destin. Cu viața-i în mîini, acest om al tuturor posibilităților (pe care l-am creat doar ca să avem obiectul investigațiilor și experimentelor noastre) poate aborda într-un mod plural fericirea. Dobîndește și iluzoria libertate de a construi această categorie a fericirii drept rezultat, nu proces continuu, dar un rezultat aproape geometric, o formă pură și greu de atins. Fericirea e o insulă unde mă retrag după ce muncesc (desigur, cu familia mea). Fericirea e o stare de suspendare și deplină împlinire. Fericirea vine din lucrurile lumii odată filtrate și încărcate de sens. Fericirea are chipul tău, un om care vrea să ajungă undeva, să atingă ceva.

Odată liberalizată și diversificată fericirea, omul a început atît comerțul, cît și cercetarea ei științifică. Comerțul fericirii aduce, fără îndoială, deopotrivă nefericire și fericire. Cei care pierd în acest comerț – poate aceștia sînt cei care nu înțeleg cînd se schimbă tipul de plăcere care aduce fericire – și cei care cîștigă au parte de vieți diferite. Comerțul cu fericire este indisolubil legat de plăcere, pentru că nu pare a exista fericire neplăcută. Pare a fi vorba doar despre produse aici, dar nu. Fericirea s-a mutat și-n suprastructură, dacă mi-e permis, dar nu numai burghezii întreprinzători convertesc fericirea-n capital, dar și glasurile ideologiilor adverse sau converse, prin intelectualii lor, acuzați de utopie, dau calea fericirii.

În acest cor, științele omului vin și ele să investigheze ce e cu omul (pentru ele inventat) și necesitatea sa de a fi fericit. Mai recent, științele neuro, într-o cîrdășie epistemică cu chimia, biologia și psihologia (și mai puțin cu filozofia sau informatica), sînt aproape gata să prindă schema fericirii și s-o facă rețetă (probabil brevetată, astfel încît nimic să nu rămînă în afara circuitului de schimb). Cercul se închide, șamanii și Baudelaire știu deopotrivă că orice paradis artificial, orice virtualizare în cugetul (astăzi și-n exteriorul) omului este ceea ce acesta caută, ceea ce-l face fericit („d’heureuses jour­nées, de délicieuses minutes“). Chimia face substanțele, omul le consumă spre a atinge stările paradiziace. Edulcorarea filozofiei și logicii în informatică produc celălalt mod al fericirii, telefericirea online și în „realitatea virtuală“.

Acest desant de a afla ce e fericirea și cum poate ea să fie în lume a obosit omul nostru care, de-abia acum, are puterea naturalului & artificialului în mâinile sale. Fericirea e uzurpată, astăzi ea poate fi extaz sau escapism, huzur sau endorfine, muncă-intensă sau carduri-nelimitate. Posibilitățile sale sînt infinite, ceea ce transformă întreaga problemă într-o mare pierdere de vreme. Problema s-a topit, s-a șters, s-a evaporat, fericirea e posibilă pentru oricine o poate atinge. Nu are rost să te întrebi despre fericire, această întrebare e o capcană, e crivățul scepticismului intrat deodată pe plaja unde tu, omul, îți trăiești fericirea, căci este vară și concediul te ține departe de grijile lumii.

Fericirea merită un destin mai bun decît căutările unor navigatori-coloniști care o vor descoperită și apoi captivă. În acest sens, ea a murit, căci începe să fie pusă la treabă, să fie exploatată și explorată doar în scopuri de cunoaștere, putere sau profit. 

Constantin Vică este cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.