– trei întrebări pentru Mihnea POPESCU, psihoterapeut –

Ce rol au tăcerile în psihoterapie?

E o întrebare forte dificilă. Tăcerile comune sînt destul de greu de descris, darămite tăcerile din psihoterapie. Tăcerile acoperă o plajă foarte largă și eterogenă de mișcări sufletești. Sînt tăceri care refuză și tăceri care îmbie, tăceri ostentative și tăceri discrete, tăceri absente și tăceri vibrante, tăceri receptive și tăceri opace, tăceri reciproce și tăceri asimetrice, tăceri care apropie și tăceri care îndepărtează și așa mai departe. Cred că se poate crea o adevărată morfologie a tăcerii. În orice caz, e interesant de observat că și ea, tăcerea, ca și cuvîntul, e polarizată, adică poate dezvolta, în același discurs, sensuri de-a dreptul opuse. Cred că tocmai în polarizarea ei, în ambiguitatea ei, tăcerea își obține bogăția terapeutică. Ea deschide aici un spatiu al latențelor, al decantărilor, al potențialității. În șansa pe care le-o oferă tăcerile, cei doi, pacientul și analistul, se confundă și se diferențiază, se apropie și se îndepărtează, se investighează reciproc, fac tot ce fac oamenii obișnuiți în tăcerile lor. În plus, tăcerea în psihoterapie și, mai ales, în cea psihanalitică, poate căpăta semnificația de spațiu al reflexivității, al ajustării reciproce și, mai ales, al devenirii. Aici, tăcerea devine o tăcere în care se revelează adevărul propriu, în care persoana poate deveni ceea ce este și a fost, într-un fel, dintotdeauna, dar fără să știe: autorul propriei vieți. Tăcerea este o enigmă în care a conștientiza și a deveni ajung să fie unul și același lucru.

De ce mulți dintre noi preferă să spună: „Nu-mi place/nu vreau să vorbesc despre mine“?

Pentru ca „vorbitul despre mine“ este foarte dificil, atîta vreme cît nu e simplă vorbărie. Vorbitul despre tine, într-un cadru psihanalitic, e un vorbit care te apropie de angoasele tale, de însăși condiția ta de ființă muritoare, de toate punctele tale de inconsistență, e un vorbit care te propulsează în necunoscut, în durerea care te-a făcut să te falsifici, să te înstrăinezi de tine însuți. Pe scurt, vorbitul despre tine, dacă este autentic, te înfățișează ție însuți nu atît în ceea ce ești, cît în ceea ce ai fi putut deveni. Cu alte cuvinte, ca să răspund succint: nu-mi place să vorbesc despre mine pentru că asta mă va purta, prin durere, spre mine însumi.

Cum trăim cu tăcerea oamenilor de care am fost apropiați și de care ne-am îndepărtat?

Vezi cît e de vagă tăcerea? Și, odată cu ea, și întrebarea. Vezi cîte sensuri poate aduce ea, tăcerea? Ce fel de tăcere rămîne în urma îndepărtării noastre? Poate nu vom ști niciodată. Tăcerea apropierii se revelează mai lesne pentru că ea se desfășoară între doi oameni, dar tăcerea din siajul îndepărtării e o tăcere solitară. Poate că tăcerea oamenilor de care ne am îndepărtat este nespusul relației cu aceia și, poate, mai ales, nespusul separării de ei. Cu alte cuvinte, depinde de îndepărtare, dacă îndepărtarea vine în urma unui proces de digerare, de decantare a separării, a diferențierii, de recuperare din celălalt, atunci nu mai e nimic de spus. Vorbim, în cazul ăsta, de o tăcere calmă, poate tristă, dar calmă. O tăcere a reculegerii.

Dacă tăcerea vine, însă, mai degrabă în urma unei fracturi a relației, atunci ea va fi o tăcere plină de furie, de remușcări, de frustrări etc. Dacă îndepărtarea e bruscă, nemetabolizată, ea ar putea proveni din dificultatea celui care pleacă de a trăi procesul separării și tot „cortegiul“ de sentimente care-l însoțesc: tristețe, jale, vinovăție, furie, deznădeje etc.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: flickr