Nu mai găsim muncitori. Se plîng patronii că lipsesc muncitorii care să le populeze făbricuţele. Se plîng fermierii că nu are cine să le culeagă strugurii. Se plîng gospodarii, care nu găsesc un tîmplar serios să le repare gardul. Jurnalele de ştiri abundă de reportaje despre comunele în care zecile de beneficiari de ajutoare sociale refuză locurile de muncă oferite de întreprinzători locali. Nu mai vrea lumea să muncească.

Asta nu-i neapărat rău: cu o rată de 4,5% din populaţia activă (conform Eurostat, în trimestrul I, 2018), şomajul pare să nu constituie o problemă socială în România. De fapt, lucrurile sînt mai complicate: dacă pentru întreaga populaţie rata şomajului este mult sub media Uniunii Europene (7,1%), pentru tinerii sub 25 de ani avem 16,8%, ceea ce ne situează peste media europeană (15,6%).

Din cîte se vede, rezolvarea problemei şomajului nu e suficientă pentru bunul mers al economiei – ba am putea spune că mai degrabă dimpotrivă. Conform unui studiu1 realizat de firma de consultanţă Keyfin, România trece prin cea mai gravă criză de forţă de muncă din istoria recentă. Un fel de criză răsturnată: spre deosebire de cele obişnuite, cînd muncitorii rămîn fără slujbe, aici întreprinderile au rămas fără forţa de muncă. Marea problemă ar fi, conform studiului, nivelul salariilor: „Prin creșterea salariilor din sectorul bugetar, statul încearcă să impulsioneze piața, însă avînd în vedere cadrul economic instabil, prea puțini investitori au urmat acest trend.“

Într-adevăr, majorarea repetată a salariului minim din ultimii doi ani, urmată de creşterea veniturilor din sectorul bugetar de la începutul acestui an şi combinată cu modificarea fiscalităţii muncii, au produs efecte perverse. Conform datelor publicate de Monitorul Social2, la sfîrşitul lunii februarie 2018 mai mult de jumătate din contractele de muncă înregistrate aveau valori mai mici sau egale cu salariul minim pe economie. Majoritatea erau în întreprinderile private: 2,5 milioane de contracte pînă la 1900 lei, din totalul celor 4,7 milioane. Aşadar, în sectorul privat politicile guvernamentale au produs o aplatizare extremă a piramidei veniturilor salariaţilor.

Despre cît de prost sînt plătiţi românii vorbeşte şi o statistică Eurostat3, conform căreia 28% din populaţia adultă ocupată se află în risc de sărăcie sau excluziune socială (este procentajul cel mai mare din UE, media fiind 12%). Cu alte cuvinte, unul din patru oameni care muncesc nu îşi poate asigura din veniturile obţinute securitatea traiului zilnic.

Se spune că România ar fi devenit raiul pe pămînt al asistaților sociali. O fi adevărat? Din nou, statisticile nu susţin percepţia comună. România aloca în 2016, pentru protecţia socială, 11,6% din PIB (în UE, numai Irlanda şi Lituania alocau mai puţin, dar avînd semnificativ mai puţini săraci). Asta, în condiţiile în care înregistrăm cea mai mare pondere a persoanelor în risc de sărăcie (38,8%), după Bulgaria4. Un rai original, în care trăiesc cei mai mulţi săraci şi li se alocă cele mai puţine resurse.

Un alt loc comun în discuţiile despre absenţa ofertei pe piaţa muncii este acela că ajutoarele sociale (în principal, venitul minim garantat) ar favoriza nemunca. Mai întîi, cîteva precizări. Cuantumul venitului minim garantat este de 142 de lei pentru persoanele singure, 255 de lei pentru familiile de două persoane ş.a.m.d.; de el beneficiau, în trimestrul I al acestui an, 219.252 de familii. Ştim, există printre cei care primesc diferite forme de asistenţă socială numeroase persoane care beneficiază de ele în mod fraudulos (cel mai frecvent, obţin venituri nefiscalizate). Chiar şi aşa, e greu de crezut că cineva ar refuza să muncească pentru că ar putea trăi din sumele primite din aceste ajutoare.

Dacă ne uităm la harta judeţelor în care sînt disponibile cele mai multe locuri de muncă, raportat la populaţia aptă de muncă, constatăm că acestea sînt, în ordine, Arad, Bucureşti, Sibiu, Prahova; în toate aceste judeţe, numărul familiilor beneficiare de ajutoare în baza legii venitului minim garantat (raportat tot la populaţie) se situează sub media pe ţară. Invers, judeţele care înregistrează cele mai mari proporţii ale beneficiarilor de asemenea ajutoare sînt Teleorman, Buzău, Vaslui şi Mehedinţi; în toate aceste judeţe, oferta de locuri de muncă se situează sub medie5. Există deci o corelație statistică negativă între proporția gospodăriilor beneficiare ale venitului minim garantat dintr-un județ și proporția locurilor de muncă disponibile, raportate la resursele de muncă. În județele în care există relativ multe familii asistate, oferta de locuri de muncă este relativ redusă, iar unde există relativ puține familii beneficiare, oferta de locuri de muncă este bogată numeric. Această constatare nu susține ipoteza că majoritatea beneficiarilor acestui tip de protecție socială refuză oportunitățile de muncă. Dimpotrivă, este mai plauzibil că oferta limitată de locuri de muncă, în anumite zone, duce la înmulțirea situațiilor care fac necesară asistența familiilor de către stat.

Am aflat, deci, două lucruri: că salariaţii români sînt prost plătiţi şi că locurile de muncă sînt disponibile mai ales in zonele în care sînt relativ puţini săraci. Dar piaţa locurilor de muncă nu mai este una închisă. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, muncitorul de aici are la dispoziţie oferta de locuri de muncă din întregul continent. Ne putem întreba de ce refuză muncitorul din Vaslui să se ducă la Arad, unde ar găsi mai uşor de lucru, dar preferă să emigreze în Spania. E simplu, costurile dislocării sînt cam aceleaşi, dar beneficiile exprimate în veniturile estimate sînt mult mai mari în a doua variantă.

Să adaugăm că noua generaţie intrată pe piaţa muncii este reprezentată de „milenari“ (millennials, cei născuţi după anul 2000). Ei sînt mai altfel. Aparent, mai leneşi. În fapt, refuză regulile locului de muncă traditional: orar fix, ţinută „adecvată“, şedinţe fără conţinut etc. Refuză să pună cariera pe primul plan: vor timp pentru prieteni, familie, hobby – muncesc ca să trăiască, nu trăiesc ca să muncească. Nu vor un loc de muncă care să le permită să-şi plătească facturile, ci unul unde să facă ceva cu sens. Nu se mai mulţumesc cu stimulentele tradiţionale (salariu, asigurare medicală, bonusuri anuale), îi interesează mai degrabă un loc de muncă prietenos, fără şefi cicălitori. La o adică, sînt dispuşi să muncească duminica, dacă înţeleg că e nevoie, cu condiţia să nu-i penalizezi dacă întîrzie dimineaţa o jumătate de oră. Şi lista poate continua. Ei bine, nu am impresia că antreprenorul român, disperat că-i pleacă angajaţii, o are la îndemînă.

Dacă analizăm caracteristicile populației plecate din țară (măsurată ca diferență între populația cu domiciliul și cea cu reședința în România), constatăm că mai mult de 2,5 milioane din cetățenii români cu domiciliul permanent în România sînt plecați din țară pentru mai mult de un an. Numărul lor a crescut constant, îndeosebi după 2007. Dacă la nivel național fenomenul reprezintă „numai“ 12% din populație, la grupele de vîrstă 25-39 de ani (adică „milenarii“ despre care vorbeam mai sus) incidența este dublă: unul din cinci cetățeni de această vîrstă este plecat din țară pentru mai mult de un an. Regiunile din care se pleacă cel mai mult sînt Nord-Est (Moldova) și Sud-Est (Oltenia)6.

Da, muncitorii români (inclusiv şomerii) au plecat pe alte meleaguri. Economia românească, al cărei principal avantaj competiţional în Uniunea Europeană este costul redus al forţei de muncă, i-a alungat. 

1 Keysfin, Criza de pe piața muncii, în versiunea 2.0., 30 aprilie 2018, https://bit.ly/2LLiQe3

2 Monitorul Social, „Impactul modificărilor legislației fiscale asupra cuantumului contractelor de muncă înregistrate“, https://bit.ly/2NPaI9V

3 Eurostat [ilc_peps02], date pentru anul 2017.

4 Eurostat [tepsr_sp110] şi [ilc_peps01], date pentru anul 2016.

5 Monitorul Social, „Beneficiari de venit minim garantat vs locuri de muncă“, https://bit.ly/2kKx7bW

6 Monitorul Social, „Situația populației plecate din România“, https://bit.ly/2CzNuP9 

Mircea Kivu este sociolog.