Unde dai şi unde curge

Publicat în Dilema Veche nr. 694 din 8-14 iunie 2017
Unde dai şi unde curge jpeg

Să treci examenul de admitere la liceu așa cum visai era mare lucru în 1995. De acest prag și de trecerea lui depindea accesul la facultate, de care depindea viața. N-o puteam articula așa limpede la 14 ani și nici nu eram în stare să demasc absurditatea ideii că un viitor de calitate e condiționat de două examene: unul de română și unul de mate.

Crescusem protejat de tulburările ultimilor ani de comunism și de bezmeticeala tranziției. Tîrgu Mureș era special – așa sîntem învățați acolo – și, deși cu cîțiva ani înainte era să erupă într-un război interetnic, păstra o sofisticare dată și de poziția geografică: „exact în mijlocul țării“. (Abia mai tîrziu m-am uitat la hartă mai atent.) Părinții mei erau medici, un neurochirurg și un oncolog în devenire, prima generație din familiile lor care făcuse facultate, într-un oraș cu o universitate de Medicină cocoțată impozant pe un deal. (Tata spunea că Tîrgu Mureș e ca Roma: stăm pe șapte dealuri. Ca și în cazul hărții, e păcat să verifici astfel de informații.)

Știam că sînt studenți în halate albe în clădire, că se fac disecții pe oameni, deși eu nu fusesem decît în camerele în care mama făcea disecții pe broaște, camere care arătau și miroseau cum îmi imaginam laboratoarele din romanele cu Sherlock Holmes. Acolo urma să ajung și eu, și nu țin minte să fi existat vreun dubiu. Doar nu aveam să fim prima generație locală de medici care nu produce o a doua.

Nu știu dacă aveam vreo afinitate pentru medicină. Marile mele pasiuni în perioada aia erau emisiuni cu Lolite care cîntau și dansau pe Italia 1, euro-dance-ul german și scandinav pe care-l împărțeam în topuri anuale și colecția de science-fiction de la Nemira. Asta cînd nu găseam ceva nou de Sandra Brown sau Pavel Coruț, o combinație de sexualitate și conspiraționism naționalist bine valorizate politic astăzi. Îmi plăceau și calculatoarele, deși nu-mi era clar ce altceva poți face cu ele în afară de etichete pentru casete.

„Informatică“, mi-a zis un coleg pe la începutul clasei a VIII-a, cînd conspiram să dăm admitere la liceul tehnologic. Cred că ai mei au îngălbenit cînd le-am spus. Erau absolvenți de „Papiu“, „cel mai bun liceu din oraș“, și era implicit că-i voi urma. Pe acolo trece drumul spre Medicină – la propriu –, nu printr un liceu de cartier găzduit într-o clădire cu estetica unui bloc de nefamiliști. Nu țin minte să-mi fi interzis să dau acolo, dar ceva trebuie să se fi întîmplat de-am ajuns să dau la „Papiu“, cu prima opțiune pentru informatică.

Ierarhizarea opțiunilor trebuia să dea siguranță, dar mie mi-a creat panică: am pus informatica pe primul loc, apoi real-engleză, apoi filologie și la coadă am lăsat secția pe care o absolvise și tata, și care deja suna prăfuit: mate-fizică.

Nu eram bun nici la una, nici la alta. De fapt, palmaresul meu academic aducea mai degrabă a final de carieră. De la 10 pe linie în clasele I-III trecusem, în anii ’90, la primul premiu II și apoi coborîsem de pe podium, la fel de mediocru în catalog cum eram în echipa de fotbal: jucătorul care prinde prima echipă doar pentru că banca de rezerve e aglomerată de alegeri regretabile.

Ăsta era contextul în care am dat prima probă, limba română, din care am ieșit cu 7,80. Calificativul mă caracteriza perfect. Neglijabil peste medie, la fel cum erau liceul, orașul, aspirațiile multora dintre noi pe atunci. Cred că nota am aflat-o însă doar după al doilea examen, cel de mate.

De mers înspre el am mers singur, cu aceleași emoții paralizante care m-au făcut în facultate să recurg la metale grele ca soundtrack calmant. Nu țin minte să fi fost răcit, dar, probabil pe fond nervos, odată ce a început examenul eram cobză. Eram într-o sală cu geamuri mari, în liceul în care voiam să ajung, o clădire centrală construită în România de demult și speram că inamicii n-or să mă oprească.

Inamicii erau mucii. Curgeau ca niciodată, indiferenți la repetatele mele încercări de a-i retrage. Repet: nu țin minte să fi fost răcit și oricum nu cred c-aș fi fost capabil să-mi cumpăr șervețele. Fiind vară, n-avem nici mîneci pe care să-i șterg, așa că scriam și-mi trăgeam nasul, scriam și-mi trăgeam nasul. Asta pînă cînd supraveghetoarea mi-a spus răspicat: „Îți mai tragi o dată nasul și te dau afară.“

Afară. Adică dincolo de ușă, cu exer­cițiile abandonate, cu nici o șansă să intru la „Papiu“, să-mi fac părinții mîndri, să ajung să fac disecții pe broaște și pe oameni. Poate doar o admitere de toamnă la liceul de cartier rămînea în cărți, dar ce s-ar fi ales de mine? Probabil nimic, iar în postcomunism asta era inacceptabil. Cum să fii nimic, cînd puteai fi totul?

Lupta cu mucii era mai dură decît cea cu ecuațiile. Nu puteam să-i opresc, nu aveam unde să-i suflu, așa că, din disperare, m-am aplecat, am strîns o baltă în palmă și întins-o în interiorul băncii. Eram mort de frică și îngenuncheat de rușine – combinația ideală cînd dai examen la o materie pe care n-o stăpînești.

Am luat 5,22, o notă pe care n-o s-o uit niciodată, pentru că, împreună cu cea de la română, mi-a dictat soarta. Media era prea mică pentru informatică, dar și pentru real-engleză, chiar și pentru uman. Abia a fost suficientă să mă strecoare printre ultimii în a doua clasă de mate-fizică.

Intrasem la „Papiu“, unde lăsasem o grămadă de muci în bancă, dar nu la A sau la B, ci la F, ca tipul care intră printre ultimii în vagon, roșu de la efortul de a prinde trenul, suficient de fericit că a reușit încît să-i simți disperarea, suficient de deșirat încît să-i miroși vinovăția. Dacă acest prim examen fusese un referendum care arăta cît de pregătit eram pentru viața pe care înțelesesem că trebuie să o am, atunci votul fusese o răsunătoare respingere. Toate examenele pe care le-am dat după aceea au fost o încercare de a repara ce stricasem în vara mucilor de nestăpînit, adică de a mă repara pe mine. 

Cristian Lupșa este jurnalist și editor Decât o revistă.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.