Publicasem un volum de poezii în 2012, Frînghia înflorită, și nu mai puteam scrie decît în formula din Frînghia înflorită, ceea ce pentru mine era foarte enervant. Am încercat, de la o carte de poezie la alta, să nu-mi repet poetica. Or, după Frînghia înflorită, m-am blocat, nu mai puteam scrie decît în acea formulă. Era foarte enervant pentru mine – și cumva instinctiv am început să țin jurnalul acesta, Zodia cancerului, ca pe un fel de substitut pentru poezia pe care n-o puteam scrie, sperînd că mă va duce înspre o ieșire, că voi nota în el imagini, prefigurări ale unor poeme, și că mă va scoate din criză. Era, de fapt, un fel de cîrjă, de adjuvant, și criza asta a determinat la început scrierea lui.

Am constatat repede că, pentru mine, poezia e tot un gen al biograficului, ca și jurnalul. Am de-a face cu aceleași pulsiuni, aceleași teme, aceleași personaje, dacă vreți. Îmi vine mai degrabă greu să scriu proză, să inventez, să fac ficțiune. Pentru mine, și jurnalul, și poezia sînt cu totul altceva decît ficțiunea. Mircea Ivănescu spune așa: n-am înțeles niciodată poezia lui Nichita Stănescu, știam ce gîndește el, știam care sînt frămîntările lui, știam care e viața lui și-apoi vedeam că el apare cu poeme cu îngeri, cu mîini care se transformă în frunze, cu lucruri care nu se pot întîmpla pe lumea asta, zicea Mircea Ivănescu, iar în poezie nu trebuie să minți. Cam asta simt și eu cînd scriu și poezie, și jurnal. Nu pot să mint, nu pot să inventez în poezie sau în jurnal lucruri care n-au existat. O fi o limită a mea ca scriitor. Însă cred că poezia are de-a face cu acele tensiuni foarte stranii care există în viața fiecăruia dintre noi și pe care încearcă să le domesticească într un fel sau altul. Dar asta înseamnă, repet, că sînt amîndouă genuri ale biograficului, scrise cu același stilou și că între ele nici măcar nu există o compartimentare clară. Există cîteva pasaje din jurnal care, doar tăiate sub formă de versuri, au putut să intre în Cantosuri domestice, fiind identice cu cele din jurnal.

În ce privește Zodia Cancerului, mi-am dat seama în 2015, cînd l-am încheiat, că am scris despre o lume marcată de un cancer politic și etic, că multe dintre simptomele acestui cancer social se regăsesc inevitabil și-n jurnalul meu și pentru că în această perioadă am avut suspiciunea că am eu însumi o formă de cancer, am avut simptome de genul ăsta și mi s-a părut că se leagă cancerul meu intim cu cancerul extim respectiv; sigur că metafora funcționează și pentru literatură ca atare. Literatura poate să fie într-un fel cancerigenă, în sensul în care e compusă din aceleași celule ca ale vieții tale care se activează și se mănîncă pe ele însele, așa cum se produce și în cancer. Literatura e viața ta mîncîndu-se pe ea însăși. E o zodie a cancerului, din punctul ăsta de vedere.

Sigur că toate formele de cancer sînt neplăcute, dar acesta, pe deasupra, era și rușinos – spun în jurnal despre ce e vorba în fapt, n-o să spun și expressis verbis – și, ei bine, s-a dovedit fals, dar sperietura a fost reală. Am vanitatea asta de a încerca să mor cît mai tîrziu. M-am speriat atunci și am notat, firește, despre această falsă boală în Jurnal și am constatat că boala îți ordonează într-un fel ciudat lecturile. Fără să mi dau seama, mă duceam la cărți despre boală, Thomas Mann, de pildă, Nietzsche, Sf. Augustin, diverși romancieri contemporani care au scris despre boală și despre moarte și despre intrarea în moarte. Și le citeam cu o participare complet diferită de cea de dinaintea bolii, mă rog, a ceea ce credeam eu că e boală. Cel mai mult îmi părea rău că nu aș mai fi apucat să-mi văd copilul crescînd, asta era enervarea cea mare. Acesta a fost primul fir, cel al cancerului corporal. Al doilea era, de fapt, un moft, nu un cancer, enervarea asta că nu pot scrie poezie, sau credeam eu că nu mai pot scrie poezie. Pentru un grafoman e foarte frustrant, mă văicăream în jurnal că e o formă de cancer psihic. Apoi a fost cancerul ăsta politic; și el a fost un fals cancer, că n-am murit cu totul ca societate, nici bine n-o ducem… Totuși, vara lui 2012, apoi marțea neagră din 2013 au fost niște simptome dacă nu de cancer, măcar de pneumonie sau de ceva în acea zonă, ceva vindecabil, dar foarte neplăcut și potențial letal. Și astea trei fire, cancerul psihic, cancerul fizic și cancerul politic s-au tot legat în Jurnal și, în finalul cărții, în 2015, cînd mi-am dat seama că au compus împreună o mică narațiune a vieții mele din anii aceia, mi s-a părut nimerit să-i dau titlul ăsta, fără legătură cu Sadoveanu. În plus, a observat la lansare cineva, sînt în zodia Racului, Racul fiind Cancer în americană – era al patrulea fir jucăuș al acestei narațiuni.

Prin urmare, e un jurnal totuși foarte intim, în care răzbat ecourile cancerului din afară, însă ceea ce m-a interesat a fost de fapt harta egoistă a creierului meu, a inimii mele, zis mai prețios și mai patetic. E un jurnal despre literatură de fapt, despre felul în care corpul nostru și creierul nostru transformă în literatură marfa pe care o primesc din afară. Llosa spune undeva că fiecare scriitor are o tenie în el și că tenia asta transformă în literatură tot ce primește. Din punctul ăsta de vedere, cred că jurnalul meu e un fel de jurnal al acelei tenii, sau o simptomatologie a teniei. Are o anumită legătură și cu exteriorul, dar de fapt este vorba despre modul în care exteriorul se transformă în interior.

Însă intimul nu înseamnă doar transformarea exteriorului în interior; el este o condiție tare de existență a literaturii, una dintre cele mai dure. M-a enervat mereu să văd cum critica românească tratează adjectivul „intim“ ca pe ceva peiorativ: cînd se spunea despre un autor că e intim, era de îndată plasat pe raftul al doilea sau al treilea, sau chiar mai rău. Or, intimus e în latină un superlativ – al lui intus, care desemnează lăuntricul. Intimul e tot ce avem mai superlativ și mai esențial în noi; literatura acolo trebuie să origineze – și tot acolo trebuie să se întoarcă. Pentru literatura adevărată, intimitatea e întotdeauna un superlativ. Iar jurnalul e doar una dintre căile regale care pot să facă asta. 

Radu Vancu este scriitor.

Foto: Irina Munteanu