– trei întrebări pentru Dan DEDIU, compozitor – 

Cînd putem vorbi de tăcere în muzică?

Agentul tăcerii în muzică este pauza. Este echivalentului golului din pictură. Asemenea golului, și pauza articulează sunetul. Ceea-ce-nu-se-aude pune în valoare ceea-ce-se-aude. După cum și auzitul edifică neauzitul. Aurel Stroe spunea că pauza e un sunet vid. Acest lucru însemna: ceea-ce-nu-se-aude nu înseamnă că nu există. Sau: o fi el vid, dar e sunet.

Și încă ceva: pauza în muzică e poarta de intrare în tărîmul daimonului, al sinelui profund. Așa că putem vorbi de tăcere în muzică atunci cînd sîntem proiectați în înteriorul a ceea ce Thomas Mann numea dämonisches Gebiet.

Ce legătură are ea cu sunetul?

Tăcerea e și ea un sunet, s-ar putea spune, un sunet care nu se aude, dar care se simte. În ea ascultăm temperatura ontologică a lumii. Există calități diferite ale tăcerii: tăcerea încordată, tăcerea misterioasă, cea amenințătoare, cea explozivă și asurzitoare ori, dimpotrivă, tăcerea liniștită, calmă, meditativă și multe altele. Aceste calități ale tăcerii sînt însă obținute în muzică prin ceea ce precedă tăcerea, prin combinațiile de sunete și ritmuri pe care le auzim înainte de ea. Tăcerea e un rezultat, nicidecum un dat. Ea nu e un zero-sunet de la care pornim, ci un sunet-zero plin de sens, obținut ca rezultat al unei ecuații misterioase și complexe, în care infinitul real, cel irațional și cel imaginar interacționează într-un mod inefabil.

În acest sens, tăcerea, se poate spune, este activă sau pasivă. Dacă e o tăcere pasivă, atunci nu e muzică, ci ambient conotativ. Tăcerea activă, însă, e esență muzicală, dobîndită după o acumulare de tensiuni și relaxări de tot felul.

Care sînt cele mai „tăcute“ piese pe care le știți?

O, aici se pot da multe exemple. Am putea vorbi de muzica tăcută a lui Morton Feldman ori de hit-ul mondial al lui John Cage, anume 4’33’’, unde pianistul stă în fața pianului și nu cîntă, amorsînd tăcerea ca ritual și ambient. Sau, mai înainte, de o glumă muzicală a lui Erwin Schulhoff, care scrie în 1919 o piesă pentru pian intitulată In futurum, pe care o umple cu tot felul de pauze, „cîntate“ în sus și în jos pe portativ, într-un gestualism dadaist pursînge!

Dar dacă ar fi să numesc piese „tăcute“ care sapă în adînc și ne proiectează la baza existenței, atunci aș spune că știu cîteva „chei“ de intrare în acel tărîm, pe care le pot divulga pentru cei ce vor să mă ia în seamă. Aleg la întîmplare trei dintre ele: stupoarea pauzelor neașteptate din sonatele lui Beethoven (precum în deschiderea din Appassionata), zvîcnirile pianului din liedul Ich hab’ in Traum geweinet de Schumann, ultimele măsuri ale Simfoniei a IX-a (partea a IV-a) de Mahler. Le-aș spune porți sau, mai degrabă, portale spre altă dimensiune temporală și emoțională.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: flickr