Un selfie cu peştele de pe televizor

Ema COJOCARU
Publicat în Dilema Veche nr. 740 din 26 aprilie – 2 mai 2018
Un selfie cu peştele de pe televizor jpeg

Mă gîndesc la kitsch și o imagine îmi apare subit în minte: standurile cu zeci de obiecte destinate turiștilor, care împodobesc toate stațiunile de pe litoral. O abundență de mărfuri ieftine sau la suprapreț, în esență inutile, iar în prim-plan este magnetul de frigider, cel care stă la baza unor colecții la modă în bucătăriile din întreaga lume. De ce mă gîndesc la toate aceste suveniruri și nu la cămașa în culori turbate, găsită la second hand, pe care o păstrez încă în dulap, deși n-am purtat-o niciodată? Sau la tigrul, elefantul și balerina din porțelan care stau și acum în sufrageria părinților, pe pian, fiecare cu mileul lui? Sau la carpeta imensă care acoperă unul dintre pereți, țesută la război de bunica mea, înfățișînd o femeie elegantă, care coase la gherghef, într-o grădină? Vreau să mărturisesc ceva: prima mea creație „artistică“ a fost o fustă din ambalaje de dulciuri și chips-uri, asortată cu o pălărie de pai pe care lipisem cutii de suc – am purtat această costumație la petrecerea de absolvire a liceului. Sînt tentată să spun că este cel mai kitschos obiect pe care îl dețin. Pe de altă parte, a fost o alegere deliberată de a crea ceva nostim și atipic, iar kitsch-ul „autentic“ trebuie făcut cu toată seriozitatea. Însă kitsch-ul nu este același pentru toți. O doamnă respectabilă, care ține la mare preț bibelourile familiei și mileurile croșetate cu atîta trudă, va fi probabil scandalizată de papucii cu puf purtați pe stradă de o adolescentă. În fond, fiecare generație are kitsch-urile ei, adeseori ireconciliabile.

Am întrebat cîțiva prieteni ce imagine le vine prima oară în minte cînd aud termenul „kitsch“. Răspunsurile s-au menținut într-o zonă oarecum familiară: pește pe televizor (probabil, imaginea clișeică a ceea ce înseamnă kitsch), o încăpere încărcată de obiecte și zorzoane nepotrivite, în culori stridente, ceva sclipicios, argintiu sau auriu, tablourile proaste care se vînd prin tîrguri și parcări, culoarea maro și piesele de mobilier din comunism. Am observat un numitor comun: fiecare numește lucrurile care îi repugnă și pe care nu le-ar cumpăra niciodată. Fiecare recunoaște non-valoarea într-un anumit gen de obiecte, dar, ca în orice chestiune subiectivă, intervin și nuanțele: locul unora e la gunoi, altele trezesc nostalgie și un gen de simpatie, iar cîteva merită păstrate. Desigur, „sondajul“ meu nu este cu adevărat relevant: ar fi trebuit să aflu și părerea celor care au acasă o „Răpire din Serai“, oare pentru ei ce ar înseamna kitsch-ul, în cazul în care cunosc acest termen?

Am impresia că eticheta de „kitsch“ nu mai e foarte folosită astăzi, dacă o fi fost vreodată; mai degrabă, s-a translatat într-o analiză intuitivă a valorii și a calității estetice, adaptată fiecărui caracter în parte, cu nuanțele ce țin de educație, mediu și generație. De pildă, cazul meu: am prins zece ani de comunism, am crescut într-o casă cu pian, dar și cu mobilă de proastă calitate, o casă cu mileuri și bibelouri, dar și cu antichități moștenite de la rude și prieteni de familie. Așadar, un amestec de artă și kitsch care s-a imprimat în țesătura personalității mele – de unde și modul meu de a privi lucrurile: un obiect mi se pare urît sau prost executat, pe cînd altul poate avea o nuanță de grotesc sau de ridicol care să mă încînte. S-ar părea că termenul și-a cam pierdut și conotația tăioasă, peiorativă, tocmai pentru că s-a țesut în fibrele cele mai intime ale vieții de zi cu zi – și asta nu de ieri, de alaltăieri. Sîntem înconjurați de kitsch, producem kitsch și mă îndoiesc că vom scăpa vreodată de el. Dacă-i întrebi pe cei cu pretenții intelectuale, vor spune că este o expresie a mediocrității și a sărăciei, a lipsei de educație și de repere ale valorii. Însă lucrurile nu mi se par atît de simple și nu cred că kitsch-ul ține doar de un anumit segment al societății. Cu toții contribuim la o lume mai kitschoasă, adeseori fără să ne dăm seama.

Să luăm, bunăoară, expresia artistică cea mai la îndemînă: fotografia – care, odată devenită accesibilă oricui are un smartphone, a încetat de mult să mai fie o artă. Ne repugnă ideea de a agăța în sufragerie o carpetă cu cerbi, dar fotografiem orice ne iese în cale, fără o minimă atenție pentru compoziție, subiect sau expunere – și fără a ne întreba dacă interesează pe cineva instantaneele pe care le vărsăm zilnic pe Facebook și Instagram; ne mîndrim chiar cu acel #nofilter, deși tehnologia actuală ne-ar permite să transformăm o imagine proastă într-una acceptabilă. Spun toate astea pentru că sînt fotograf și pentru că am renunțat de multe ori să public o poză care mi se părea mediocră, însă și eu am cochetat nu o dată cu banalitatea. Trăim o exacerbare a banalului, care a devenit posibilă datorită rețelelor de socializare.

Problema e alta: cînd libertatea de exprimare ne creează iluzia că putem fi cu toții artiști și creatori de opinie, cînd modestia devine o raritate, iar standardul calității tot mai scăzut. Probabil că totul se leagă, în fond, de educație. Educarea gustului, a dorinței de perfecționare, a simplității, a capacității de a recunoaște și de a căuta valoarea. Nu kitsch-ul e problema, ci faptul că cedăm în fața non-valorii și a urîțeniei, a redundanței și a inutilității. Ce-i drept, perfecțiunea poate produce disconfort și uneori ne simțim mai în largul nostru printre lucruri banale, lipsite de însemnătate.

Din acest motiv, cei care vizitează The Museum Of Bad Art ­(MOBA) din Dedham, Massachusetts, nu se sfiesc să rîdă în hohote în fața exponatelor – ceva ce puțini și-ar permite într-un muzeu serios, chiar dacă unele lucrări de artă contemporană ar putea stîrni și astfel de reacții. La MOBA nu sînt acceptate kitsch-urile deliberate, ci numai lucrările făcute cu toată seriozitatea, în care pasiunea artistului a fost subminată de nivelul priceperii sale. Sînt lucrări cu defecte serioase, fără a fi însă plictisitoare. Directoarea MOBA, Louise Sacco, spune că urîtul poate avea un rol eliberator: urîțenia extremă e mult mai percutantă decît frumusețea extremă, forțîndu-i pe oameni să se gîndească mai profund la ceea ce e greșit.

Kitsch-ul își are celebritățile lui. Sînt numeroase exemple de lucrări artistice denunțate de critici ca fiind kitsch-uri, pe care publicul larg le-a îmbrățișat cu entuziasm. De exemplu, „Femeia verde“ a lui Vladimir Tretchikoff, poreclit „Regele kitsch-ului“, se numără printre cele mai bine vîndute reproduceri de la mijlocul secolului XX. Sau Elvis pictat pe catifea și copiile după „Cîini jucînd poker“ care au avut momentul lor de glorie în sufrageriile americane. Tim Burton are două filme inspirate de viața a doi artiști ai kitsch-ului: Big Eyes, despre Margaret Keane, ale cărei picturi de femei și copii cu ochi supradimensionați au avut un mare succes comercial, și Ed Wood, despre regizorul și actorul american Edward Davis Wood Jr., care a primit un premiu Golden Turkey și e considerat unul dintre cei mai slabi regizori ai tuturor timpurilor. 

Ema Cojocaru este fotograf și blogger literar.

Foto: Ema Cojocaru

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.