Faţă de alţi „colegi de generaţie“ (cum ar fi părintele Cleopa, Arsenie Papacioc şi atîţia alţii), părintele Arsenie Boca a ajuns tîrziu în spaţiul public, atît cel religios, cît şi cel laic, undeva la orizontul anilor 2005-2006. În mai puţin de un deceniu l-a cucerit însă complet, devenind un reper inconturnabil, un „fapt social total“, care chestionează societatea noastră şi felul său intim de funcţionare, în ansamblul său. Datorită complexităţii sale, ar fi o adevărată nebunie să încerc (încercăm) lămurirea „cazului“. Aşa că mă voi limita în rîndurile care urmează la inventarierea unor aspecte ce mi se par esenţiale pentru o apropiere, imperfectă, de fenomen.

Prin studiul vieţii lui Arsenie Boca se poate înţelege istoria Bisericii Ortodoxe Române între cele două războaie mondiale, precum şi în perioada imediat următoare instaurării regimului comunist. De altfel, ce minunat subiect pentru o monografie! Încercări de circumscriere a prezenţei sale în arhivele Securității există deja (a se vedea în acest sens volumul editat de istoricii George Enache şi Adrian Petcu), dar marea lucrare se lasă încă aşteptată. Pe lîngă formaţia de bază în teologie, a urmat cursuri de arte frumoase şi medicină, fiind, printre altele, student al celebrului antropolog Francisc Rainer, de unde, bănuiesc, şi urmele gîndirii eugenice a anilor 1930 în ceea ce a scris. A fi „auditoriu liber“, în încercarea de a-ţi construi o cultură generală completă şi nu doar a obţine o diplomă era monedă curentă printre studenţii români din perioada interbelică – iar acest lucru se vede, se simte în tot ceea ce a întreprins mai tîrziu Arsenie Boca, în adaptabilitatea existenţială a acestuia, de la ilustrator de carte la pictor de biserici, arhitect „peisagist“ şi duhovnic psihologizant. Ca majoritatea celor înzestraţi intelectual şi spiritual din generaţia sa, a cunoscut fenomenul represiunii politice, poate fi deci şi el înscris în recentul, complexul şi încă nedesluşitul fenomen istoric şi memorial intitulat „Sfinţii Închisorilor“ – un alt subiect excepţional, care ar merita mai multă atenţie din partea societăţii noastre, care ratează mereu mizele istorice majore.

Un „star“ monahal

Arsenie Boca a fost (şi, culmea, a rămas) un adevărat personaj charismatic – mărturiile uluite ale celor care l-au cunoscut sînt o dovadă. Ca opinie strict personală, cred că a abuzat uneori de aceste charisme, prin manipularea celor cuceriţi de personalitatea sa, dar asta-i cu totul altă poveste. Or, după cum bine ştim, nu este nimic mai greu de descris decît această calitate specială a unui individ, charisma, ce nu poate fi fabricată, imitată sau moştenită de la strămoşi. Ceea ce este important în cazul lui Arsenie Boca este că la charisma „omului“ Arsenie s a adăugat şi charisma de funcţiune a preotului şi marelui duhovnic Arsenie, ceea ce-i dădea posibilitatea de a folosi această putere de control bazată pe charismă în scopuri spirituale şi „terapeutice“. Ţin să scot în evidenţă acest aspect deoarece tindem să uităm astăzi cît de important este rolul „părintelui spiritual“ în ortodoxie; cu adevărat importante şi specifice mi se par însă mecanismele de perpetuare şi de transmisie a memoriei charismei sale – personajul în sine nu mai există, dar charisma lui se perpetuează. Sociologia memoriei ar avea un cuvînt de spus aici, dar şi o voce teologică – din păcate, ambele se lasă aşteptate. Printre aceste mecanisme, un rol aparte îl joacă şi iconografia autocreată a personajului în sine – a devenit un reper vizual obligatoriu fotografia de adevărat „star“ monahal a Părintelui Arsenie, cu ochi albaştri, pătrunzători şi barbă adevărată, de călugăr, care interoghează direct orice privitor. O fotografie ce poate fi întîlnită peste tot, de la chilia călugărului la taraba vînzătorilor de cartofi din Piaţa Obor din Bucureşti. Oare de ce? Serios, v-aţi adresat cu calm şi curiozitate această întrebare-cheie: de ce este peste tot?

Mănăstirea Prislop, acolo unde se află în acest moment mormîntul lui Arsenie Boca, constituie un adevărat studiu de caz pentru înţelegerea felului în care se construieşte, bucată cu bucată, un „loc memorial religios“. Sociologul francez Maurice Halbwachs a descris magistral, în a sa Topografie legendară a Evangheliilor în Țara Sfîntă (1941), modul în care s-a creat la Ierusalim un loc de pelerinaj din „nimic“ (cu ghilimele de rigoare, vă rog). Păstrînd proporţiile, pelerinajul de la Prislop are aceeaşi logică de evoluţie: de la un sanctuar izolat, cu acces dificil, la unul dintre cele mai cunoscute locuri de pelerinaj permanent – repet, permanent – din România, care nu mai ţine cont de o dată calendaristică precisă. La Prislop (dar şi la Sîmbăta de Sus) se vede foarte bine, în tot locul, felul în care devoţiunea populară îşi construieşte propriile sale puncte de reper, propria geografie sacră: arborele Părintelui, izvorul, peştera, foişorul etc. Iar toată această luare în posesie a spaţiului profan şi transformarea lui într unul sacru se petrece sub ochii noştri, cu o viteză uluitoare, indiferent de poziţia „oficială“ a BOR-ului sau a puterii locale.

Cum s-a ajuns aici, cum a devenit Arsenie Boca atît de popular aproape peste noapte? Pentru cei care cred fără condiţii în „sfinţenia“ acestuia, întrebarea de mai sus nu are sens: părintele Arsenie este un sfînt, iar sfinţilor le sînt toate cu putinţă. Mai multe explicaţii cu tentă sociologică sau sociologizante sînt însă binevenite. Arsenie Boca este omul potrivit la locul potrivit: a apărut într-un moment în care societatea românească s-a detaşat de comunism – fie şi biologic, un sfert de secol nu reprezintă chiar nimic în logica generaţională. Secularizarea operează rapid, oamenii simt nevoia să pună în locul vechiului sistem de credinţe un „ceva“ greu de definit. Locul potrivit: mănăstirea Prislop reprezintă un fel de „alteritate interioară“ accesibilă, cadrul natural şi atmosfera specifică te fac să te simţi pelerin, să ieşi, fie şi pentru cîteva ore, din cadrul obişnuit al vieţii profane. Să te întîlneşti cu sacrul, ambalat sub forma unui rînd de aşteptare în faţa unui mormînt permanent împodobit cu flori albe – impresionant.

(Şi) un produs mass-media

Dar Arsenie Boca este (şi) un produs mass-media, care a înţeles foarte bine (la fel ca şi agenţii de marketing) că figura Părintelui vinde foarte bine, orice, într-o societate post-tradiţională şi post-rurală ca a noastră, avidă de sacru şi de emoţie. Mass-media l-a „furat“ pe Arsenie Boca din braţele Bisericii şi l-a redat poporului digital şi nu numai, a pus umărul la construcţia unui „sfînt popular“ – cu riscurile de rigoare, asociate oricărei forme de religiozitate populară; nu insist, am descris pe larg, în cartea mea dedicată pelerinajului (Nevoia de miracol), acest fenomen aparte.

Arsenie Boca vinde tot, a devenit şi icoană pe perete, dar şi icoană de marketing. Mister, miracol: figura, atitudinea sa, atracţia sacrului aruncat în lumea profană, astfel nu s-ar explica zecile de ediţii ale unor cărţi pe care nici măcar nu le-a scris, volume de „evocări“ pioase, paralizate de frică ale celor care l-au cunoscut sau „amulete“ cu chipul şi zicerile sale pentru maşină, protecţia casei, a „afacerilor“ etc. Şi nu în ultimul rînd, formulele, „zicerile“ Părintelui Arsenie Boca, simple, percutante, uşor de înţeles chiar şi pentru cei care nu sînt obişnuiţi cu vocabularul teologic, se încadrează de minune într-o anumită logică a „dezvoltării personale“ atît de prizată astăzi de către unii dintre noi – iată un aspect al complexei figuri a Părintelui, pe care aş dori să-l dezvolt într-o bună zi. De ce „teologia“ acestuia a devenit mai cunoscută decît cea a Părintelui Cleopa, de ce a răspuns ea mai bine imperativelor modernităţii ambiante?

Final: cel mai mare pericol, atunci cînd vorbeşti despre personalitatea părintelui Arsenie Boca, este să cazi într-o abordare excepţionalistă sau în derizoriu. Fenomenul în sine nu are nimic „excepţional“, pentru că el se înscrie în logica recurentă a noilor mişcări religioase (New Reli-gious Movements), dominate de emoţie, lipsa reflexivităţii, scurtcircuitarea autorităţii bisericilor „oficiale“ şi dorinţa ardentă de efecte imediate, palpabile în viaţa cotidiană. Pericolul „derizoriului“ este legat de logica atitudinii post-Colectiv, a „tinerilor frumoşi şi liberi“: ironie subţire sau contestarea directă a tot ce ţine de religie şi tradiţie, un domeniu rezervat celor bătrîni, demodaţi, „comunişti“, ce nu ţin pasul cu modernitatea şi cu sensul ei, nu ştiu şi nu vor să se adapteze realităţii cotidiene – una dintre formele secularizării à la roumaine.

Nu ştiu cum va evolua în viitorul apropiat cultul particular al părintelui Arsenie Boca, am unele bănuieli, dar nu este locul şi momentul să le aştern acum pe hîrtie. Dar aş dori să fiţi siguri de un fapt: Arsenie Boca nu este întîmplător. El este felul nostru de a ne raporta la religie acum, cînd ne despărţim definitiv de comunism, cu ochii privind avid şi speriaţi spre un viitor incert. Arsenie Boca sîntem noi. 

Mirel Bănică este cercetător în domeniul antropologiei religiilor. Pregăteşte un volum dedicat religiozităţii şi practicii religioase a romilor.

Foto: D. Guţă