Trezit la 6. Pregătit copilul pentru şcoală. Soţul pentru serviciu. Dat de mîncare la pisici. Aerisit prin casă. Mici nimicuri. Zi de zi. La 8, ieşit pe uşă. Cu maşina – din Titan pînă dincolo de Băneasa. O provocare. Zi de zi. Serviciu. Întîlniri. Pauze scurte. Deadline-uri. Proiecte.

Pe seară, traversat Bucureştiul înapoi. Din Băneasa pînă-n Titan. O provocare. Ajungi acasă după ora 20. Un pahar de vin. Somn. A doua zi, de la capăt.

Carmen are 45 de ani. Este o femeie firavă, poartă ochelari şi are o sensibilitate pe care cu greu te lasă să o ghiceşti. N‑ai zice că „duce-n spate“, de ani de zile, programul „asumat“. Glumeşte, spunînd că are program de bărbat şi de femeie în acelaşi timp. O întreb dacă se întreabă uneori cum rezistă. „Nu, dar mă gîndesc permanent ce să fac ca să nu cedez. De exemplu, zilele trecute am fost să eutanasiem pisica surorii mele. Nu era în plan. Am întîrziat la un training. M-am dus doar în pauză să plîng, căci nu poţi rămîne neafectat, apoi au reînceput discuţiile cu partenerii de consorţiu, iar am plîns în pauză… Însă acest eveniment nu trebuia să mă perturbeze prea mult, pentru că aveam treburi de făcut şi nu m-ar fi iertat nimeni dacă nu le făceam. Singura preocupare în tot ce fac e să nu cedez. În locul în care muncesc eu au cedat pînă acum patru persoane. Eu nu-mi permit să cedez, pentru că am obligaţii – familia şi tot ce trebuie să duc în spate! Norocul meu cred că este faptul că descopăr la mine o capacitate de a mă adapta la stres, de a-mi asuma dificultăţile şi de a accepta că în viaţă trebuie să faci mai mult ce trebuie făcut, şi nu neapărat să cauţi să fii fericit. Un pic de experienţă, un pic de anduranţă…“

Aşadar, pe primul loc e job-ul. Îmi spune că celelalte griji nu pălesc, dar se obiectivează un pic faţă de ele. Faptul că fiica ei are examen anul acesta, moartea cuiva drag nu o lasă indiferentă, dar le priveşte ca pe niște lucruri care fac parte din viaţă şi peste care va trece oricum.

Week-end-ul o prinde pe Carmen cu toate treburile casei, care trebuie şi ele făcute: cumpărături, mîncare, curăţenie. Extrem de rar se vede cu prietenii. Extrem de rar înseamnă de trei ori pe an, iar atunci întîlnirile sînt programate cu săptămîni înainte.

Singurul lucru pe care spune că poate să-l facă împotriva stresului este o lună de concediu pe an. „Ne pregătim concediul cu luni înainte, ca totul să fie foarte bine organizat. E o lună în care mergem în lume, să vedem cum trăiesc alţii, să vedem locuri frumoase şi – ceea ce este cel mai important – să uităm că sîntem angajaţi. În concediu realizez ce om bun sînt, ce membru activ al societăţii pot fi. Mă bucur de natură, de o bucată muzicală… În viaţa de zi cu zi, adică sub stres, aceste lucruri sînt foarte departe.“