Mărturisesc de la bun început că nu ştiam prea multe despre protestantism, inclusiv despre ramura sa calvinistă înainte de a ajunge la Geneva, la sfîrşitul anilor 1990. Îmi amintesc de un templu calvinist abandonat, plasat nu departe de locul unde se găsea liceul în care am studiat la Brăila. Un martor al vremurilor glorioase şi de mult apuse ale acestui oraş văduvă a Istoriei, care aduna populaţii din toate colţurile lumii. Nu ştiu ce s-a mai ales de el după Revoluţie. Construcţia mă impresiona mereu prin logica sa geometrică, pereţii reci, din piatră, arcadele neogotice. Un corp străin. Portretul lui Calvin, reprodus într-un vechi „dicţionar enciclopedic“ cu scoarţe roşii şi tari, mirosind puternic a clei tipografic. Numai unghiuri drepte, sever, posac. Cam hemoroidal, aşa cum şi Dostoievski caracteriza Geneva în jurnalul său, detestînd atmosfera oraşului în care acesta şi-a desăvîrşit opera teologică şi politică. În fine, ar mai fi de citat faptul că citisem incomplet şi grăbit, fără să înţeleg mare lucru pe atunci, celebra Etică protestantă a lui Max Weber. Ca toţi diletanţii, eram convins de existenţa echivalenţei dintre calvinism şi capitalism.

Anii lungi petrecuţi la Geneva şi în Elveţia mi-au schimbat radical percepţia. Timpul a trecut, a sedimentat sentimentele şi memoria acelei perioade din viaţa mea. Nu ştiu dacă m-am „protestantizat“ (horribile dictu, aici, în ortodoxa şi pitoreasca noastră Românie!), dar în mod sigur anumite urme, mirări şi cunoaşteri ale fenomenului au rămas. Parte dintre ele mă voi strădui să le prezint în rîndurile de mai jos, într-o ordine oarecum aleatorie.

Care ar fi deci „esenţa“ Reformei calviniste, extrasă nu doar din lecturile şi din cursurile universitare, ci şi din viaţa de toate zilele, într-o societate modelată de etica acesteia? În primul rînd, trebuie spus că majoritatea dintre noi comitem o gravă eroare de apreciere: reformatorii, începînd cu Luther, Calvin şi toată pleiada de imitatori şi continuatori ai acestora, nu au dorit să inventeze o nouă doctrină, o nouă „religie“ în interiorul celei deja existente. Pur şi simplu au vrut să reformeze mai întîi instituţia bisericească în sine şi modul în care credinciosul se apropie de divinitate, y compris prin redescoperirea tezaurului de texte biblice pe care celelalte confesiuni creştine nu le pun suficient în valoare. O mică confesiune, nu aş dori să fiu greşit înţeles: timp de mai mulţi ani, am petrecut zeci, dacă nu sute de ore la diverse pelerinaje religioase risipite în întreaga Românie. Nu mică mi-a fost surpriza, dar şi amărăciunea să constat că majoritatea celor cu care am stat de vorba, mai ales cei crescuţi în comunism, nu numai că nu au citit integral măcar Noul Testament, dar nici măcar nu au avut curiozitatea să o facă. Nu mai vorbesc de Biblie în integralitatea sa. Mai mult, dacă dovedeşti o cunoaştere minimală a textului, devii suspect în ochii „credinciosului“ obişnuit.

O senzaţie acută, persistentă: protestanţii, cel puţin cei de extracţie calvinistă pe care i-am cunoscut la Geneva, lasă să se vadă pînă astăzi un fel de ciudat regret, o anumită „durere“ a despărţirii de catolicism şi, de ce nu, de ortodoxie. Dincolo de teologia critică şi discursurile uneori extrem de violente la adresa acestora două, perpetuate de-a lungul celor cinci secole care ne despart. O atitudine tipică oricărui proces de convertire radicală, în care subiectul oscilează constant între bucuria descoperirii unei noi căi şi nostalgia originilor.

Român fiind, format la porţile Orientului, împărtăşeam o etică a muncii mobilă, amestec de bizantinism, cnut şi administraţie rusească, leneşă dulceaţă otomană şi corupţie de penurie ceauşistă. Odată ajuns în protestanta Geneva, am fost pus de nenumărate ori în dificultate de cealaltă etică a muncii, cea lăsată moştenire de Calvin şi de echipa lui de management al Istoriei. Munca, pentru protestanţi, este o vocaţie, o îndatorire religioasă. Niciodată nu laşi un lucru neterminat, trebuie să duci totul la bun sfîrşit, graţie unui efort constant şi cumpănit. Totul trebuie să strălucească de curăţenie, ordinea primează şi este plăcută tuturor. Trebuie, eşti obligat să-i acorzi încredere celui de lîngă tine, dublată de simpatie şi toleranţă faţă de eventualele greşeli de parcurs. Bogăţia, obţinută prin merite proprii sau moştenită, nu se expune, nu atrage privirile celor din jur. Discreţia este o stare de spirit. Iar atunci cînd îl ajuţi pe aproapele tău, gestul trebuie să fie unul lipsit de emfază, nu trebuie să aştepţi nimic palpabil în schimb. Nici în lumea aceasta, nici dincolo, e vorba de o datorie.

Întrebările, nedumeririle, spaimele, revelaţiile ivite din contactul cu teologia şi sistemul de practici religioase protestante sînt nenumărate pentru oricine vine din lumea ortodoxă. E inutil, cred, să mai scot în evidenţă faptul că orice contact cu alteritatea, cu Celălalt, duce la o mai bună cunoaştere a sinelui şi a propriului sistem de valori. Cum să încep oare, ar fi atît de multe de spus, sînt atît de multe lucruri diferite între „ei“ şi „noi“. De sus în jos: pentru calviniştii de astăzi, Hristos are o gamă foarte largă de reprezentare. De la Jesus Christ Superstar la Mare Maestru Zen, libertatea de expresie permite orice. Poţi să te numeşti creştin fără să o recunoşti pe Fecioara Maria? Da, spun protestanţii, rugîndu-te să observi cît de discretă este prezenţa Acesteia în Evanghelii şi în creştinismul primelor veacuri. Dar Sfinţii? Să nu uităm de Tratatul despre Relicve al lui Calvin, greu de citit, dureros de digerat pentru un catolic şi/sau ortodox. Acelaşi Calvin care a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat într-un loc anonim, necunoscut, pentru a nu da naştere unui cult sau pelerinaj în jurul ultimului său domiciliu terestru. Între timp, iureşul iniţial s a mai domolit, dar cum să răspunzi unor afirmaţii de tipul „canonizarea este o modalitate directă de a valoriza pe canonizatori, adică Biserica, fiind vorba de o acţiune de autolegitimare, autoreferenţială“? Prietenii mei protestanţi de la Geneva nu putea simţi însă presiunile sincere, spontane, de recunoaştere a sfinţeniei venite din partea poporului (cazul Arsenie Boca este cel mai evident pentru România) şi nici satisfacţia, dragostea şi emoţia resimţite de credincioşi atunci cînd un sfînt este recunoscut ca atare.

Sînt protestant pentru a protesta! – repeta întruna unul dintre profesorii noştri de la Universitate, foarte prompt în a sancţiona ceea ce el considera a fi „erorile“ propriei sale Biserici, pe care o vedea prea închisă în sine, prea „conservatoare“ şi lentă în a răspunde adevăratelor provocări ale societăţii contemporane. Iarăşi, dificultatea de poziţionare ca ortodox. Pe de o parte, avem bisericile protestante şi neoprotestante, cu reforme persistente, insistente chiar, permanente. Catolicismul, ce se reformeză şi el sub presiunea schimbărilor din societate (Vatican II), cu anumite consecinţe imprevizibile şi nebănuite atunci. Ortodoxia noastră „strămoşească“, în care chiar şi o tentativă de a gîndi o tentativă de schimbare produce frisoane, spaimă şi refuz visceral. Dar şi două subproduse derivate de aici: pe de o parte, secularizarea galopantă, de o agresivitate nebănuită pentru că este pe deplin asumată de cei care o promovează, iar pe de alta, fundamentalismul vîscos secretat de închiderea în sine şi de refuzul de a asuma modernitatea, cu bune şi rele. Ca simplu credincios, mi se pare că atunci cînd eşti împiedicat să gîndeşti, nu de dogme, nu de instituţia religioasă, ci de cei care aparţin aceleiaşi Biserici, te găseşti într-un pericol de moarte. Indiferent de confesiune.

Alte întrebări ridicate de „reformata“ Genevă, răspunsurile încă le mai caut: cui aparţine de fapt cel mai puternic text al umanităţii, Biblia? Cum să citeşti Biblia? Cînd să o citeşti? Pînă unde merge libertatea de a interpreta textul acesteia, mai ales cînd nu ai pregătirea necesară să te arunci într-o asemenea aventură a spiritului? Datorită lor, am redescoperit, prin şi cu textul biblic, o altă imagine a lui Hristos, a pedagogiei existenţiale propuse de El. Am revalorizat iudaismul; un creştin are nevoie de acesta pentru a înţelege cu adevărat de unde vine şi cine este. Rădăcinile, altfel nu se poate. Iudaismul, pe care protestanţii nu l-au uitat sau neglijat, este un semn al permanentei alianţe dintre Dumnezeu şi om. A şansei pe care am avut-o.

Trebuie să găsesc un final şi un fel de concluzie la cele scrise mai sus. Ce a mai rămas din „expunerea“ mea la radiaţia spirituală protestanto-calvinistă? O mai bună înţelegere a dimensiunii cu adevărat universale a creştinismului. Dar şi a norocului, în cazul meu şi al altora, de a fi văzut lumina zilei în cuibul cel bun al ortodoxiei. Pe care nu o cunoaştem, nu o apreciem şi nu dorim să o înţelegem suficient – dar asta-i deja altă poveste, complicată şi dureroasă. În fine, o trezire la realitate, rezumată sec în afirmaţia atît de cunoscută, dar mereu proaspătă a marelui provocator Petre Ţuţea: „Să fim cinstiţi, Hristos nu s-a născut la Fălticeni“. Nu ştiu, nu pot defini Reforma, aşa cum nimeni nu poate defini satisfăcător creştinismul în integralitatea sa. Tot ce simt, în schimb, este că a fost vorba de un eveniment singular, care a influenţat în profunzime tot creştinismul (dar şi celelalte religii), dînd naştere lumii moderne, aşa cum o cunoaştem astăzi. Pentru toate acestea, dacă nu sîntem capabili să le mulţumim protestanţilor, măcar să le arătam mai mult respect şi înţelegere. 

Mirel Bănică este cercetător în domeniul antropologiei religiilor în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor, Academia Română, Bucureşti. În acest moment pregăteşte un volum dedicat religiei şi sistemului de practici religioase ale romilor.

Foto: wikimedia commons