Ce relevanță poate avea o comunitate care numără, oficial, mai puțin de 1500 de suflete? Să zicem, 5000 cu cei care se află în evidența Bisericii Apostolice Armene sau a celei Catolice Armene? Asta probabil cu tot cu cele aproximativ 100 de familii de armeni din fosta Armenie sovietică, sau din țări precum Liban, Siria, Turcia, stabiliți în România în ultimele decenii. Și totuși, sînt puține orașe și tîrguri pe teritoriul țării care să nu aibă o uliță armenească, de la Suceava la Tulcea, la Constanța și ajungînd la București, unde Armeneasca este unul dintre principalele repere urbane. 

Sînt urmele fostelor „mahalale“ armenești, cartiere cel mai adesea organizate în jurul unei biserici care dă contur geografiei comunității respective, marcînd spațiul și conferindu-i un sens practic, dar și simbolic. Lîngă care, de cele mai multe ori, există și clădirea în care, în urmă cu un secol și mai bine, funcționa și o școală sau redacția unui ziar. În care învățau cei ajunși de pe meleagurile dintre Marea Neagră și Marea Caspică, sau din Polonia sau Constantinopole. Ele s-au format în urma unor valuri succesive de migrație, dînd naștere la patru mari categorii: 1) cea a familiilor de comercianți și meșteșugari veniți în Moldova în secolele XII-XIV, în Muntenia în secolele XIV-XV și în Dobrogea în secolul XVI – de aici se trag cele mai vechi familii armenești din România, care au dat ulterior o boierime rurală și o intelectualitate urbană care și-au pus amprenta pe dezvoltarea țării care le-a primit; 2) familiile care au emigrat din Moldova în Transilvania în secolul al XVII-lea și care au creat așezări precum Dumbrăveni (Elisabetopolis) sau Gherla (Armenopolis – orașul armenilor și la propriu, și la figurat, prima așezare planificată urbanistic de la începutul ei), Frumoasa sau Gheorghieni; 3) urmașii supraviețuitorilor Genocidului Armean din 1915 din Imperiul Otoman – iar faptul că România a fost unul dintre primele state care și-au deschis granițele orfanilor armeni este menționat și în ziua de azi, cu prilejul comemorării anuale a tragicului eveniment, în urma căruia au pierit 1.500.000 de oameni și care a generat una dintre cele mai mari diaspore din lume, dincolo de cea evreiască; 4) migranții de dată recentă, menționați deja, și care, deși puțini numeric, au adus cu ei ceva din spiritul armenesc, în special în rîndurile celor mai tineri.

Ce îi face pe toți acești oameni, aparent atît de de diferiți, armeni? Ce le conferă această identitate, încă pregnantă? Limba? Unii nu o vorbesc deloc sau au cunoștințe sumare de armeană occidentală (care diferă de cea vorbită în Armenia contemporană). Religia? Botezul în religia armeană, fie ea apostolică sau catolică, conferă, într-adevăr, o socializare de tip confesional, care conduce la acceptarea de către comunitate, fiind piatra de hotar identitară. Explicabil, în condițiile în care Armenia este primul stat creștin din lume, din 301 A.D. Cultura și civilizația armeană? Nu întîmplător școlile armenești sînt amplasate în vecinătatea bisericii. Iar un eveniment cultural-urban ca Festivalul „Strada Armenească“ din București confirmă și el această simbioză. Dar liantul între toate acestea este dat de simbolul narativ al comunităților armenești din întreaga lume – genocidul. Fie că este vorba despre descendenți ai supraviețitorilor sau despre cei care au aflat despre aceste tragice evenimente din conversațiile șoptite ale bunicilor și străbunicilor, din cărți, din filme sau din muzică, genocidul este, de fapt, problema majoră a comunității armenești din România. Și de oriunde din lume. Ar fi inutil pentru oricine să încerce să înțeleagă memoria colectivă armenească fără a plasa trauma din 1915 în chiar mijlocul identității acestui popor. Să nu uităm că, în ciuda faptului că numărul armenilor din România este invers proporțional cu poziția bună pe care au în sfera minorităților și cu deschiderea arătată de-a lungul secolului XX, statul român încă se ferește de folosirea cuvîntului care începe cu „G“. Discuțiile despre patrimoniul material și cultural al celor care au creat tradiție pe meleaguri românești, exact din loialitate față de țara care i-a găzduit și încă se mîndrește cu ei, își pierd din greutate, iar atîta timp cît Genocidul nu este recunoscut de urmașii celor care l-au pus la cale sau de țara-gazdă va exista, întotdeauna, și o anumită tristețe.

Trecutul ocupă un rol central în conștiința de sine a armenilor și în unitatea acestora în ultimele decenii. Cea mai mare provocare la adresa armenilor este de a face pace între trecuturile și amintirile aflate în competiție astfel încît să se poată concentra și pe viitor. Sau, după cum se întreabă la Radio Erevan: „Este posibil să prevedem viitorul?“ La care Radio Erevan răspunde: „Da, nici o problemă. Problema noastră este cu trecutul, că se tot schimbă!“ 

Oana-Valentina Suciu este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

Foto: flickr, Biserica Armenească, Bucureşti