Trei Efemeride de iunie

Publicat în Dilema Veche nr. 620 din 7-13 ianuarie 2016
Trei Efemeride de iunie jpeg

Seule la m é moire garde 

la beauté de la fugacit é

N u există oraș în care să nu-mi fi făcut prieteni trecători. Aceia cu care împărtășești doar o clipă, două ore, o zi, dar care intră în viața ta cu drepturi egale, la fel ca aceia care rămîn cu anii. Aceia cu care povestești uneori aproape tot, despre care nu știi nimic, care nu știu nimic despre tine, dar în fața cărora nu te explici fiindcă n-ai nevoie. Și după ce ai povestit tot, te desparți și, mai mult ca sigur, nu îi mai revezi niciodată.

Iunie 2010

P loua tare în Paris, de vreo două ore. Eram în autobuzul 30, care venea de la Trocadéro și avea ca stație terminus Gara de Est. Cred că rămăseserăm doar trei în mașina care înainta greu, se blocase undeva imediat după Barbès-Rochechouart, pe Magenta. L‑am auzit spunînd ceva, pentru că autobuzul stătea deja în loc de cinci minute, nu se mișca nici un pic. Așa mi-a atras atenția. Am făcut și eu un mic comentariu de genul „E ciudat, nu înaintăm chiar deloc“, apoi mi-am luat geanta mare de umăr și am mers mai în față, pînă în dreptul lui. „Eu mîine mă întorc în Martinica.“ Așa a început, de la cuvîntul Martinica. Un  bărbat la 50 de ani care părea mult mai tînăr. Vioi, curios, cu chef de vorbă. Cînd autobuzul a ajuns în sfîrșit la Gara de Est, știam deja că are cu el biletele pentru vacanța în America, unde urma să plece cu cele două fete ale lui, eleve de liceu, sportive. El însuși fost baschetbalist, era acum funcționar public, venea lunar cu treabă la Paris. Afară ploua în continuare, eram la o aruncătură de băț de casă, o singură stradă de traversat și gata. Întîlnirea părea să fi ajuns la capătul ei, drumurile se despărțeau, dar nici unul dintre noi nu se grăbea nicăieri, așa că am decis să intrăm într-un restaurant din apropiere, genul acela de local din zona gării, cu zgomot mult și oameni în trecere. Localul pe care-l vedeam zilnic pe fereastră, dar nu-mi imaginam că aș avea de ce intra în el. Am rămas împreună pînă la 11 seara, mai în­tîi acolo, cu un pahar de vin roșu în față, apoi într-un restaurant african de pe Lafayette. La televizor era un meci, juca Nigeria cu nu mai știu cine. Bărbații erau concentrați la asta, m-au urmărit însă cu coada ochiului cum mă așez pe scaun. În bucătărie, adică în camera de alături, femeile găteau, spălau vasele, ca acasă, se mai uitau prin ușa deschisă să vadă ce se întîmplă în față. Am mîncat direct cu mîna din farfurie o specialitate a casei, orez, carne, legume. Două zile mi-au mirosit mîinile a condimente. În timpul ăsta, el povestea, „Je suis comme un enfant à Paris“, îi plăcea să rătăcească, fugacitatea, spunea el, fugacitatea e totul. Vorbea despre apropiere și distanță. Despre fiicele lui care făceau sport de performanță. L-am mai văzut o dată pe Rodrigue, exact la o lună după aceea, cînd mi-a adus în dar o sticlă de rom adevărat din Martinica. Din locul unde nu există tren. În Martinica nu-i nevoie de tren ca să traversezi insula dintr-o parte în alta.

Iunie 2013

Cursă Air France cu direcția Paris. În stînga mea, un grup de copii, 12-14 ani, merg cu toții într-o tabără de învățare a limbii franceze în Orașul Luminilor. Unul dintre ei, ferchezuit și foarte vorbăreț, e în centrul atenției. Fetele rîd în jurul lui, își dau coate. El descoperă butonul prin care poate chema stewardesele de cîte ori își dorește. Prima dată apasă și cere o Coca-Cola. O primește. A doua oară apasă și iar primește. Și tot așa de vreo patru ori. Rîsete, colegii plini de admirație îl ovaționează de fiecare dată. Apasă iar. Stewardesa, o femeie de aproape 60 de ani, blondă, se apropie, îi spune ceva, copilul nu mai primește nimic de data asta. Mă uit la ea, zîmbesc. I-aș fi cerut și eu ceva, printr-o simplă apăsare pe buton, dar nu știam exact ce, nu puteam formula. I‑aș fi spus poate doar că mă simțeam stingheră pe scaunul meu. Mai erau trei sferturi de oră pînă la aterizare. N-am spus nimic, însă ea, după ce a liniștit spiritele între copii, s-a apropiat, s-a aplecat la urechea mea și a început să-mi vorbească sprijinindu-se de mînerul scaunului pe care stăteam. Despre meseria ei, despre viață, despre momentele în care trebuie să schimbi ceva. Cunoscuse Air France-ul în vremurile lui bune, toată familia lucra în companie. Fiecare pleca în alt colț al lumii. Mereu. Dar lucrurile nu mai erau ca altădată. Meseria asta a început să-și piardă din strălucire. Condițiile de lucru nu mai sînt aceleași, programul e infernal. Nu vreau să mor în chestia asta, spune ea, nu vreau să-mi explodeze inima aici de la atîtea ore de zbor. Nu-i văd deloc fața, o aud doar în urechea mea stîngă, vorbind continuu, ca un oracol. Vin momente în care trebuie să schimbi totul radical, să renunți la tot ce ai, luna viitoare iese la pensie, sînt ultimele zboruri ca steward, după care se va dedica pasiunii ei de-o viață. Cabinetul de sofrologie. Sofrologie? Da. E o artă a relaxării. Prietena ei cea mai bună renunțase și ea la job-ul corporatist ca să-și deschidă un magazin de ciocolată în Marais. Trei sferturi de oră mi-a vorbit întruna, nici n-aveam nevoie de fapt să-i văd fața,  nici nu conta ce chip are. Am vorbit și eu din cînd în cînd, nu-mi mai amintesc ce-am zis. Avionul îmi devenise brusc foarte familiar, iar ea s-a oprit doar cînd ne pregăteam deja să coborîm sub bariera întunecată de nori. N-am să știu niciodată de ce mi-a dedicat mie această spovedanie aeriană, deși uneori aveam impresia că vorbește despre mine, nu despre ea. A plecat în spate, pentru aterizare. Avionul s-a așezat apoi definitiv pe pistă, eu eram la mijloc, curînd aveam să cobor, împinsă în față de fluxul de călători grăbiți să iasă la aer. Ea rămăsese la locul strategic, în spate de tot. Am privit în direcția aia, mi-a zîmbit, avea o bucată mică de hîrtie, mi-a arătat-o, apoi a dat-o din mînă în mînă pînă la mine. Era adresa ei de e‑mail. Nu i-am scris niciodată, hîrtia aia e lipită și azi cu scotch pe biblioteca mea, la înălțime, ca s-o văd. Din adresa de e‑mail nu-i înțeleg numele, așa că nici nu știu cum o cheamă. 

Iunie 2015

C înd am fost întrebată ce vreau să vizitez pentru prima dată în Kuala Lumpur, am spus templul indian. Așa că am ajuns direct în Chinatown, la Sri Mahamariamman Temple, situat pe Jalan Bandar. Printre preocupările mele lumești colaterale, în tot acest timp, se numărau și obsesia că mai e puțin și mi se descarcă telefonul, plus un apel de la compania de telefonie mobilă cu care trebuia să reglez cîteva lucruri. Și totuși, în ciuda acestor detalii sîcîitoare, nu puteam să nu constat că mă aflu în poarta templului, unde tocmai îmi lăsasem pantofii, ca să pot păși desculță în interior. Era totul atît de nou pentru mine, culorile hipnotice, multitudinea detaliilor, a chipurilor, logica spațiului străină mie. Acolo chiar eram departe de acasă, iar asta îmi plăcea foarte tare. M-am îndreptat spre partea stîngă a templului, nici nu apucasem bine să privesc în jur că a venit spre mine un bărbat cărunt, cu barbă, cu ochi strălucitori, fără vîrstă. A intrat în vorbă, privindu-mă cu atenție, și aproape că m-a determinat să iau loc, undeva direct pe jos, între coloanele templului, la marginea aleii principale. Vorbea o engleză pe care nu o înțelegeam foarte ușor. Mă privea în ochi, era foarte prezent, numai mie îmi fugea gîndul mereu. La telefonul care era posibil să sune. Nici nu am schimbat bine cîteva vorbe și asta s-a și întîmplat, am început discuția cu angajatul companiei de telefonie mobilă, noul meu prieten mă urmărea calm, eu eram deja departe, acasă, în viața mea agitată, discutînd în contradictoriu, se uita la mine ca la un tablou din altă lume. Cred că totul a durat cam un sfert de oră, timp în care el a așteptat să închei conversația. Venea din India, călătorea, avea peste 60 de ani. Își abandonase în urmă cu douăzeci de ani business-ul cu lapte de cocos și se formase în toți anii de după ca maestru yoghin. Îmi amintesc că avea tot timpul din lume, în fața lui mă simțeam agitată, gata de plecare, o fugară. L-am întrebat cum îl cheamă. Pratheep era numele lui. Și însemna lumină. I-am spus: știi că și numele meu înseamnă același lucru? M-a invitat să vizităm un alt templu, dar eu eram deja grăbită, timpul meu de plimbare expira. Așa că ne-am luat curînd rămas bun, doar că Pratheep m-a lăsat să-l fotografiez și mi-a scris ceva într-un mic carnet al meu. N-am să spun acum ce a scris, poate altădată, dacă voi călători în India. Ne-am îmbrățișat de rămas bun, apoi, după ce-am ieșit din templul indian, am intrat în cel chinezesc de peste drum, unde l-am rugat pe băiatul care vindea bețișoare parfumate să mă lase să-mi încarc telefonul în priza templului.

Svetlana Cârstean este poetă.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.