Trăim deceniu de împliniri mărețe?

Cristian PĂTRĂŞCONIU
Publicat în Dilema Veche nr. 359 din 30 decembrie 2010
Trăim deceniu de împliniri mărețe? jpeg

Despre ultimul deceniu politic românesc nu poți fi decît dilematic. Nu în sensul de a refuza valoarea de certitudine a unor fapte și date, ci în sensul datoriei igienice de a gîndi cît mai nuanțat ce s-a întîmplat în ultimii zece ani.

Cromatic, România politică a ultimilor zece ani nu este gri. Reformulat: e departe de a fi gri, va mai trece multă vreme pînă cînd ar putea să se apropie de o asemenea vecinătate cromatică. Dimpotrivă, această Românie a fost şi continuă să fie mult prea colorată – mai mult, multitudinea de culori e dublată de nuanţe stridente, ţipătoare. Politic vorbind, România e ţara în care funcţionează o redutabilă şi originală politică de îndiguire: o veste bună e imediat îndiguită de trei veşti rele! Îndiguită, deşi, dacă evităm o anume diplomaţie, adesea e mai potrivit să spunem că este sufocată! Cum ar arăta un bilanţ sumar al ultimului deceniu? Deal-vale, deal-vale ar fi, de multe ori, un model prea generos.  

Au fost totuşi şi multe momente tonice. Îngăduiţi-mi să punctez cîteva dintre ele, îndiguindu-le, desigur/dilematic/fatal/în spiritul adevărului, cu cîteva elemente de context care explică, pînă la un punct, stridenţa peisajului politic românesc. 

Să ne amintim – anul 2000, în 28 decembrie, Guvernul Năstase primeşte vot de învestitură, previzibil de altfel. Marius Tucă & Oreste – pentru cei care nu îşi mai amintesc ce era cu cei doi între 1998-2000, e suficient să le spunem că erau un fel de Badea, Gîdea, Ciutacu şi Ciuvică de astăzi! – se pregăteau să se odihnească după ce luptaseră împotriva „dictaturii“ lui Emil Constantinescu. CTP – un îndîrjit luptător împotriva „disoluţiei autorităţii statului“ – urma să joace în mai multe turnee de tenis pentru old-boys decît în perioada 1996-2000 şi să scrie mai puţine texte. E drept, va reveni cu multe texte scrise sau vorbite, după 2005, după ce va fi descoperit uimit că lucrase atîta timp pentru un – bleah! – „guzgan rozaliu“ – dar să nu anticipez... Aşadar, Guvernul Năstase, întîi vestea bună: în primii ani ai ultimului deceniu au fost consolidate condiţiile creşterii economice ale cărei baze fuseseră puse în timpul „disoluţiei autorităţii statului“, un stat în anul 2000 – decisiv! – condus de Emil Constantinescu (ulterior, prin 2003-2004, devenit pentru pesedişti – a se vedea nişte stenograme – „perete de antrenament“) şi de Mugur Isărescu. Veştile proaste din acea perioadă sînt atît de multe încît pînă şi Ion Iliescu, exasperat, a denunţat, spre finalul ultimului său mandat prezidenţial (al treilea? al patrulea?), „capitalismul de cumetrie“ care devenise regulă într-o „ţară coruptă, dar fără corupţi“.  

În martie 2004 se întîmplă însă ceva care ţine de o răscruce a istoriei României: intrăm în NATO. Intrăm sub o generoasă şi solidă umbrelă de securitate – o specie de „umbrelă“ fără precedent în istoria noastră! –, dar rămînem în stand-by în faţa Uniunii Europene. Intrarea în NATO din 2004 aşază România pe un traseu politic cu un grad mai înalt de „predictibilitate“, dar imprevizibilul se întîmplă în toamna aceluiaşi an şi are culoarea portocalie: deşi cuplul Dana & Adrian Năstase îşi „preziseseră“ două mandate la Cotroceni, Stolojan iese, oarecum imprevizibil, din cursa prezidenţială, Băsescu plînge şi cîştigă spectaculos în turul al doilea. Românii nu emigrează în Congo; zis „Bombo“, Adrian Năstase – simbolul rotund al unui regim care dusese atît de sus ideea de corupţie încît, la predarea ştafetei, România era plină de steguleţe roşii de la UE şi de note apăsat critice în rapoartele cancelariilor vestice – trece în opoziţie şi, speriat şi inabil (între timp, şi-a revenit foarte bine), ne face cunoştinţă cu Mătuşa Tamara. La puţin peste doi ani după ce se consumase momentul „revoluţiei portocalii“, România intră şi în Uniunea Europeană. Intrăm – spun (euro)scepticii – prea devreme într-un angrenaj pe care va fi greu să îl învăţăm şi respectăm – dacă nu sîntem bine pregătiţi. Ceea ce, mă tem, se cam întîmplă acum chiar sub ochii noştri! Intrăm – spun istoricii şi unii analişti – în cel mai select, mai solid şi mai protector club în care a fost vreodată, în întreaga sa istorie, România – UE + NATO! Am intrat în UE, dar nu ne-am integrat în UE – spun hîtrii!  

Am intrat într-o Uniune – spun faptele – dezbinaţi: nu e o dezbinare doar între putere şi opoziţie, ci chiar în interiorul puterii. În noaptea Anului Nou, Călin Popescu-Tăriceanu (pentru cine nu îşi mai aminteşte, premier al României în perioada în care Crin Antonescu era doar chiulangiu de top şi de perspectivă în Parlamentul României!) şi Traian Băsescu marchează la modul concurenţial momentul aderării României la UE. Ruptura era, pentru rigoare, mai veche – la scurt timp după ce s-a întîmplat încep să se adune pe scena publică „soluţiile imorale“, soluţii care se menţin „în tendinţe“ pînă astăzi (16 decembrie, ora 8,43 – cînd am trecut cu bine de jumătatea acestui text!). Soluţii imorale, mă grăbesc să precizez, nu doar de natură politică, ci şi de natură economică. Să le numărăm, coane Fănică! Aşadar: PNL, ca partid responsabil, decide să rămînă la guvernare cu orice preţ – chiar şi cu acela de a sta pe umerii partidului lui Năstase & Iliescu. E drept, coabitarea tacită din perioada 2006-2008 dintre PSD şi PNL marchează începutul unei frumoase prietenii care continuă şi astăzi şi care, apropo, a fost forjată şi la finele lui 2009 cînd domnul Crin Antonescu are o părere în primul tur al prezidenţialelor („niciodată cu Mircea Geoană“!) cu care nu mai e de acord peste cîteva zile, în turul doi („aş vrea să îl susţin pe dl Geoană şi la al doilea mandat de preşedinte“). Nu mă pot abţine să nu reamintesc că, în fond, principiile sînt făcute ca să fie încălcate! Mai departe: PDL intră la guvernare cu PSD în 2009, după ce tranşeele săpate între cele două partide în anii precedenţi deveniseră atît de adînci încît păreau de netrecut. Apoi, chiar acum un an, după prezidenţiale, se refac cărţile guvernamentale cu acelaşi premier, dar cu altă compoziţie politică: ies pesediştii şi intră UDMR, adevăratul partid-balama, un concept politic atît de drag dlui Dinu Patriciu. La scurt timp, în zona puterii apar şi „independenţii“ – parte a uneia dintre invenţiile răsunătoare ale politicii autohtone.  

Dar să nu le uităm pe alea de la Preşedinţie, coane Fănică! În 2007, cariera lui Traian Băsescu este relansată într-un mod spectaculos de stupida operaţiune de suspendare pe care, prizonieri ai unei obsesii, PSD+ PNL+PC+UDMR o pun cu multă voluptate în practică. În 2009, acelaşi personaj e reales în funcţia supremă, ocazie cu care bifează cel puţin două premiere semnificative pentru scena politică autohtonă: e primul preşedinte ales pe mandat întreg de două ori la rînd; e primul politician la vîrf din ultimii 20 de ani în România, care cîştigă un război cu presa, fară să o cumpere. De altfel, pentru cei care au avut dubii despre cît de jos a coborît şi despre cît de obscenă a fost „o bună parte a presei“ în anul electoral 2009, o serie de stenograme, apărute relativ recent, înlătură aceste false şi, uneori, deloc inocente, precauţii şi relativizări.  Alert: în ultimii doi ani – negăm criza (şi aruncăm de la Guvern cu bani în populaţie mai ceva decît nişte ascultători de manele în cîntăreţii lor favoriţi), uităm de criză (sînt mai multe rînduri de alegeri, trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul!), apoi, descoperim criza (dar nu facem mai nimic pentru a o... îndigui pînă nu vine biciul extern – FMI, UE, Banca Mondială), intrăm într-o logică a austerităţii (dar part-time, pentru că efortul îndelung e obositor!), nu reuşim – aşa cum comandaseră mogulizoarele în repetate rînduri în acest an – să prăbuşim leul, şi nici economia, coabităm – ca şi cum am trăi cu un virus fatal! – cu Apocalipsa TV şi mergem mai departe.  

Cum anume mergem mai departe? Pe de o parte: sufocaţi, bîjbîind, temători de viitorul imediat şi mediu (vin noi alegeri, de pildă!), neîncrezători în scenariile optimiste de termen mediu, cu un spaţiu public care a suferit mutaţii severe şi greu de reparat într-un timp scurt. Pe de altă parte – şi spun asta cu toată seriozitatea, cu toată convingerea şi fără nici un gram de ironie – evoluăm sau, mă rog, ne mişcăm în continuare în cel mai bun plasament geopolitic în care am fost vreodată şi în care am putea să fim acum. Ceea ce nu e puţin lucru! 

Aşadar, în mare, e bine. În detaliu, e exasperant şi, adesea – cum ar spune dl Pleşu – demotivant. Dar e şi de construit. Asta e, simultan, şi vestea rea, şi vestea bună. Încă nu e grozav, dar încă se  joacă! Aşa e că nu ne-am plictisit în ultimul deceniu? Pun pariu că nu ne vom plictisi nici cel puţin zece ani de acum înainte. Este că nu îndrăzniţi să mă contraziceţi?   

Cristian Pătrăşconiu este director adjunct al Institutului de Studii Populare şi coautor al volumului recent apărut Repere intelectuale ale dreptei româneşti. Acest text reprezintă exclusiv punctul de vedere al autorului şi nu exprimă o atitudine instituţională.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Paradisul care atrage turiști români cu prețuri neschimbate de 10 ani. „Numai la noi se practică japca”
Românii aleg demulte ori să-și petreacă vacanțele în străinătate, în special vara, spre disperarea hotelierilor care se plâng de lipsa clienților. Însă, în foarte multe cazuri, turistul român face această alegere pentru că, nu e un secret, un sejur în străinătate e mai ieftin decât în propria țară
image
Radonul, ucigașul invizibil din Ardeal. Medic: „Se atașează de aerosol și rămâne la nivelul de 1-1,5 m înălțime, exact unde respiră copiii”
A crescut numărul cazurilor de cancer pulmonar la nefumători, iar un motiv este iradierea cu radon, un gaz radioactiv incolor și inodor foarte periculos pentru sănătate dacă se acumulează în clădiri.
image
Căutătorii de artefacte milenare. Fabuloasele noi descoperiri ale detectoriştilor, arheologii amatori plini de surprize
Înarmaţi cu detectoare de metal, colindând locuri numai de ei ştiute din ţinutul Neamţului, arheologii amatori au reuşit, graţie hazardului şi perseverenţei, să aducă la lumină vestigii din vremuri trecute

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.