Vorba americanului, „Two things are certain în life: death and taxes“. Nu ştiu taxele cum sînt, căci prea variază şi ele în ultima vreme, dar cu siguranţă moartea e relativă. Nu că nu va să vină, nu, asta e cert, ci că e relativă ca moarte, ca sfîrşit al vieţii, teza textului de faţă fiind exact aceasta – că sfîrşitul este întotdeauna relativ. El e relativ la un anumit sistem de referinţă şi astfel e relativ ca sfîrşit.

Revenind la moarte, la implacabila moarte, pentru creştini cel puţin, dar nu numai, ea nu este decît un alt început, e o trecere la viaţa veşnică. După cum, paradoxal, şi naşterea noastră nu e şi ea decît un alt sfîrşit: sfîrşitul vieţii intrauterine. Generalizînd, orice sfîrşit nu e decît un alt început şi invers. Asta pentru că totul se transformă… Vorba cîntecului lui Mărgineanu: „Nu mai plînge, Jeane, / Plînsul e de formă, / Jeana nu e moartă, / Jeana se transformă“.

Ştim că frumuseţea (un alt lucru sigur, dar relativ) nu e obiectivă, e relativă la privitor, rezidă de fapt în ochiul privitorului. Tot aşa e şi cu sfîrşitul, ține de noi, el rezidă în mintea noastră. De exemplu, una dintre cele mai traumatice experienţe umane (cotată ca a doua după pierderea copilului) este divorţul. El e un sfîrşit, e sfîrşitul căsătoriei. Dar căsătoria e o convenţie socială, deci ceva relativ. Fiind sfîrşitul a ceva relativ, şi divorţul e relativ la rîndul lui. El marchează încetarea unor relaţii sociale cu persoana în cauză. Dar relaţiile se nasc, pier şi uneori dormitează. Astfel se ajunge, de exemplu, ca acelaşi cuplu să divorţeze şi să se recăsătorească de mai multe ori. Vorba celor de la Celelalte Cuvinte: „Un sfîrşit e un început“… Sigur, pentru unii e chiar sfîrşitul şi chiar nu mai pot trece peste acest lucru. Asta pentru că acest sfîrşit e perceput ca sfîrşit în mintea persoanei respective şi nu poate trece dincolo, nu poate vedea şi nici măcar încerca să vadă că există viaţă şi după acest sfîrşit. Sigur, e un eşec, dar dacă învăţăm ceva din el poate să fie baza unei relaţii viitoare mult mai stabile şi mai împlinite.

Deci moartea individului e relativă, divorţul e relativ, dar poate toate aceste lucruri se întîmplă doar la nivelul subiectivităţii personale, dar la nivelul obiectivităţii transindividuale poate lucrurile stau altfel. E oare Universul, şi el, tot ceva relativ? Cumva da, căci nu ştim dacă e singurul, nu ştim dacă a avut un singur început (Big Bang) sau dacă nu cumva sîntem într-un şir de cicluri infinite de astfel de explozii şi implozii. Nu există nimic cert în acest sens, şi sfîrşitul Universului e incert. Nu ştim cînd va veni, dacă va veni şi sub ce formă. Nu ştim dacă, vorba lui Leibniz, nu sîntem decît un univers într-o infinitate de alte universuri. Nu ştim nimic cert, în definitiv, în acest sens. Incertitudinea aceasta ne omoară, dar – bucurie! – şi moartea e (slavă Domnului) relativă, deci mai e o meta-șansă, poate că nu ne omoară de tot, să ne mai lase să ne mai gîndim la nesfîrşit la sfîrşit, la sfîrşitul nostru, al lumii noastre, al galaxiei noastre…

Aceasta îmi pare şi marea provocare a ultimului secol: relativizarea noţiunilor-cheie din viaţă şi cunoaşterea noastră: Adevărul, Spaţiul, Timpul, Moartea, Frumuseţea, Binele etc. Toate sînt relative, toate ţin de un sistem de cunoştinţe şi valori. Mai nou avem noi provocări pentru alte concepte grele: Familia, Genul, Cetăţenia etc. Redefinim familia, introducem în paşaport, pe lîngă masculin şi feminin, şi alte categorii, dăm cetăţenie unui robot etc. În ce priveşte căsătoria, că tot e la modă acum redefinirea ei, trebuie să facem faţă la tot felul de provocări sociale, care mai de care mai năstruşnice şi amuzante: un italian s-a căsătorit cu el însuşi, o americană cu cîinele ei, după cum alţii au avut parte de căsătorii mai monumentale: cu Turnul Eiffel sau cu Zidul Berlinului. Alţii cu perna, cu o păpuşă gonflabilă sau cu o urnă. Închipuiţi-vă ce înseamnă divorţul în acest caz, care este sfîrşitul acestor „căsătorii“, cum poate răspunde „partenerul“ la cererea de divorț. Vai, nici sfîrşitul nu mai este ce a fost: ceva clar, implacabil şi absolut. 

Sorin Costreie este prorector al Universității din București și conferențiar la Facultatea de Filozofie.

Foto: Ian Sane, flickr