„Puterea academică“ într-o universitate se manifestă în mod formal şi convenţional în două moduri distincte: titlu sau grad academic şi funcţie universitară. Astfel, pe de o parte, poţi fi asistent, lector, conferenţiar sau profesor, iar pe de altă parte poţi fi director de departament, prodecan, decan, prorector sau rector. Adevărata putere academică stă însă în prestigiul profesional pe care îl ai în cercul de specialişti ai domeniului tău de specializare. Din păcate, acest ultim aspect este greu cuantificabil şi atunci lumea te judecă cu precădere după gradele pe care le ai. Dar şi aici, ca şi la armată, „funcţia bate gradul“; adică dacă ești lector, dar rector, poţi să faci atunci puţină „instrucţie“ cu colegii tăi, fie ei chiar profesori universitari.

Problema devine acută nu cînd funcţiile administrative umbresc gradele academice, ci atunci cînd aceste grade academice devin goale de conţinut, cînd ele au fost obţinute în urma unei aprecieri strict cantitative. Dacă comisia de evaluare în vederea angajării sau promovării doar numără publicaţiile, fără să-i pese de calitatea lor, atunci tot sistemul este în pericol, permiţînd absorbţia unor forme fără fond. Pericolul cel mare e că aceste personaje goale, odate primite în universitate, se vor înşuruba în sistem cît se poate de bine prin grade şi funcţii cît mai înalte, şi ele vor decide, de obicei într-un timp cît se poate de scurt, noile intrări. Bineînţeles că atunci aceste forme fără fond nu vor face decît să-şi aleagă colegi şi colaboratori după chipul şi asemănarea lor. Astfel, vidul şi formalul se propagă ca un cancer, umplîndu-ne de nulităţi ultra-titrate şi mult-prea-repede-titularizate.

Din afară, pentru necunoscători, par­ve­niții universitari dau foarte bine pe hîrtie, au CV-uri umflate cu tot felul de diplome, atestate şi certificate, dar altfel sînt de o goliciune monumentală. Aceste specimene sînt foarte atente la titluri şi nu renunţă pentru nimic în lume la formalismul adresării corecte de tipul: „Domnule academician profesor universitar doctor inginer în economie“… Toate aceste titluri bombastice îi înconjoară ca o sferă protectoare şi le certifică peste tot în ochii lor propria existenţă: pe uşă, în CV-uri, în cartea de vizită, pe e-mail, la telefon… etc. Nesiguri de calitatea şi de prestigiul lor, se agaţă cu aroganţă şi disperare de aceste titluri pompoase. Lumea li se pare altfel cînd li se adresează cu il dottore sau il professore. Merită să dai din coate ca să obţii aşa ceva; eşti mai cu moţ şi tîrgul apreciază acest lucru. Dar cine e tîrgul? Ţața Floarea? Nea Ion? Ştie ea/el ce înseamnă cu adevărat un doctorat? Ştie ea/el ce reprezintă un profesor? Ştie ea/el ce e cercetarea?

Cînd calitatea e incertă apare nevoia de certificare printr-o formalizare excesivă. Validarea se face nu de către specialişti, ci de o masă incertă de oameni care nu înţeleg prea bine ce înseamnă aceste titluri, dar pentru care e clar că ele dau bine la public. Îmi amintesc de o discuţie cu o doamnă care îmi argumenta cu emfază, bazîndu-se strict pe rezonanţa titlului, că decanul sigur e mai important decît rectorul, deoarece are, citez, „o încărcătură semantică mai aparte dată de vîrstă, prestigiu şi aşa mai departe“. Cumva, acestea sînt lămuriri tehnice şi cineva avizat le poate demonta imediat: rectorul conduce universitatea, universitate care are în componenţa ei mai multe facultăţi şi acestea, la rîndul lor, sînt conduse de către decani. Toţi sînt importanţi, dar în ordine administrativă, rectorul e „mai tare“ decît decanul. Dar pentru acest lucru trebuie să ai o minimă familiarizare cu sistemul universitar, altfel fiind ca şi cum am discuta acum cine era mai important pentru un domn, paharnicul sau postelnicul? Sigur, un istoric familiarizat cu titlurile şi responsabilităţile dregătorilor ne-ar putea lămuri cît se poate de prompt. Noi, din afară, nu putem decît să relativizăm totul şi să speculam că totul ţinea poate de ordinea de importanţă pe care o avea pentru domnul respectiv paharul de vin în raport cu dormitorul.

Revenind la titlurile din zilele noastre, în genere, un impostor se recunoaşte după apetenţa sa maximă pentru recunoaşteri publice formale de tipul titlurilor şi gradelor, după folosirea exagerată a unui limbaj pompos, dar găunos ­
şi/sau după o ţinută cît mai rigidă, de tipul costumului. Să ne înţelegem, a purta costum este cît se poate de în regulă atît pentru bărbat, cît şi pentru femeie; acest lucru devine problematic în spaţiul universitar cînd nu există o justificare directă, de tipul unei constrîngeri formale date de participarea la un anumit eveniment care necesită o astfel de ţinută. Alt­fel, acesta denotă de cele mai multe ori un personaj găunos, de tipul unui muncitor necalificat din comunism care devine peste noapte profesor universitar şi crede că singura diferenţă notabilă la care trebuie să facă faţă e ca în locul salopetei să poarte costum, că, deh, costumul îl face (mai) profesor.

Istoric vorbind, e de înţeles această nevoie excesivă de titularizare, dar acum am sărit de mult pragul bunei decenţe şi avem parte de o inflaţie de titluri universitare de toate felurile: doctorate care se dau peste tot și la te miri cine, profesori universitari care n-au nici în clin, nici în mînecă cu viaţa universitară; ba mai mult, conducători de doctorat devin toţi impostorii cu girofar, în timp ce rectori pot să fie, de ce nu, chiar unii doctoranzi. Dar asta nu e tot, penitenciarele gem de „ştiinţă“, iar producţia de carte ştiinţifică este realmente îmbunătăţită strict cantitativ de „băieţii deştepţi“ din închisorile patriei. Problema noastră este că stăm impasibili şi nu reacţionăm la aceste derapaje flagrante, prin care se aruncă în derizoriu două instituţii fundamentale ale creativităţii ştiinţifice: doctoratul şi cărţile ştiințifice. Sîntem blocaţi în formal şi proceduri şi nu mai sîntem în stare să judecăm şi să ne asumăm calitatea autentică.

Cumva, moştenim nebunia roşie de acum 60-70 de ani, cînd toţi activiștii erau făcuţi profesori universitari doar în virtutea „originii lor sănătoase“ şi aderenţei lor la partidul comunist. Cu toate acestea, titlurile şi gradele academice erau acordate foarte greu şi pe criterii total neuniversitare şi nu de competenţă şi profesionalism. Revoluţia din decembrie ’89 a schimbat totuşi multe, inclusiv acest aspect. Din păcate, acum am trecut în extrema cealaltă, cînd aceste grade academice se dau foarte uşor şi fără discernămînt. Politicul şi economicul se amestecă încă într-un mod nepermis cu academicul. Acesta din urmă ar trebui să funcţioneze după legile lui, în funcţie de calitate şi competitivitate.

De exemplu, în sistemul universitar anglo-saxon, un sistem foarte competitiv, dar cumva şi foarte relaxat sub aspectul titlurilor şi modului de adresare, e foarte normal şi natural să ţi se ceară să te adresezi unor somităţi pe numele mic. Înveţi astfel că respectul nu ţine de titluri şi formule ridicole de adresare, ci de modul în care te raportezi la celălalt, un „celălalt“ care este mai învăţat şi mai cunoscător al domeniului tău de specializare. Din acest punct de vedere, Europa, exceptînd poate Marea Britanie şi Scandinavia, este mult mai formalizată şi mai tributară unui mod rigid de adresare. Contează aici preţiozitatea titulaturii şi rangul dat de aceasta. E ceva formal şi exterior prestigiului de castă academică. E un joc social, prin care titlul şi gradul te impun conştiinței publice. Cum ziceam, il dottore şi il professore sînt titluri academice mult rîvnite şi, vai, obţinute prin eludarea unor criterii academice. În definitiv, e simplu, haideţi să ne luăm menirea în mod serios şi să ne judecăm pe noi şi titlurile noastre calitativ şi nu strict cantitativ. Altfel, titlurile sînt forme fără fond şi creează noi personaje găunoase, parte a unui joc stupid, controlat din afara spaţiului universitar. Da, ştim cu toţii, împăratul e gol, dar atunci măcar să nu-l mai încoronăm aşa „golaş“. Împăratul vrea titluri, dar trebuie să le şi merite. Dacă i le acordăm aşa, la mica înţelegere, şi noi sîntem la fel de mici şi de goi.

Sorin Costreie este lector la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.