The Wall, un motan Voltaire şi nişte artificii

Publicat în Dilema Veche nr. 657 din 22-28 septembrie 2016
The Wall, un motan Voltaire şi nişte artificii jpeg

Întrebarea a fost simplă: dacă ar fi să alegeți să păstrați o singură noapte, care ar fi aceea? Le mulțumesc invitaților mei că au intrat în joc.

Ioana BÂLDEA CONSTANTINESCU
scriitoare și jurnalistă

„Stele“, ai spus tu.

„Nu, artificii.“

Și te-am ridicat cu nasul pînă la geam. Nu reușisem să te adorm. Prea multe pocnitori sub fereastra noastră. Așa că am făcut Revelionul toți trei. Eu purtam mărgele de plastic, făcute de voi doi, dintr-un joc primit de Crăciun. Am băut suc în loc de șampanie și am adormit toți spunînd lamulțianilamulțianilamulțiani…

„Uite, stele“, ți-am spus vara asta. Una lîngă alta, pe iarbă, în cămăși de noapte, cu cizme de cauciuc în picioare. Ne zgîiam după ele. Eu și varianta ta de cinci ani. „Sînt Perseidele.“

Ai întins mîna spre ele, ca la trei ani, după care ai băgat-o în buzunar. Cam dezamăgită. Ai fi vrut artificii. Ploaie de meteoriți, ca în Ice Age 4.

„De ce nu ne cad la picioare? Ai zis ploaie de stele…“

Și am rîs. Cu nasul în părul tău. Nu ți am spus că-mi croșetez o noapte mare din bucățile astea. Mi-ar fi bune și stelele reflectorizante pe care le ai tu lipite la capul patului, dar știu că nu mi le dai.

Ilinca MANOLACHE
actriță

Sînt sigură că era în zori. Nu-mi amintesc nimic altceva. Nu-mi amintesc dacă taică-miu era acolo sau nu. Probabil era, dar nu mai știu. Adică mi-a povestit mama, da’… nu știu dacă s-a chinuit, dar mă gîndesc că s-a și bucurat, dincolo de toată suferința. A, și mai sînt sigură de ceva. Că s-a întîmplat pe 1 august. Și chiar dacă pare egoist, eu nu aș schimba nimic din noaptea aia dinaintea nașterii mele.

Diana POPESCU
jurnalistă

1992 (cred). Prin urmare, aveam cam 16 ani. În casa alor mei apăruse, în sfîrșit, un video. Și-n ziua cu pricina obținusem, după munci de lămurire, un VHS cu The Wall. Pentru 24 de ore. Așa că seara, după ce restul familiei a binevoit să se culce, m-am instalat în sufragerie cu trofeul. Pînă dimineață, am tot dat „play“, „pause“ și „rewind“, de niște sute de ori, pentru a transcrie, pe unul dintre caietele studențești din dotare, toate versurile. După subtitrare. Cu o frenezie care, acum, pendulează între ridicol și înduioșător. A doua zi, la liceu, numai funcțională n-am fost. Și, după zîmbetul tîmp-încîntat de pe fața mea, probabil m-au suspectat c-aș fi amorezată. În 2016, un search pe Google ar rezolva instantaneu chestiunea. Dar unde-ar mai fi înfrigurarea, teama că nu termini de înșirat texte în timp util, bucuria de a fi reușit? Nu „aș păstra“ acea noapte. Am păstrat o deja.

„Don’t be surprised when a crack in the ice appears under your feet“. Știu ce-o să fac la noapte.

Bogdan COȘA
scriitor

Mi se așternuse să dorm pe jos. Unul din cele două paturi era ocupat de mătușa mea și de fiica ei, iar celălalt, lipit de peretele paralel, de părinți. Bunica dormea în bucătărie. Aveam 19 ani, locuiam încă la ai mei – și cred că acolo, la țară, a fost ultima oară cînd am dormit împreună în aceeași cameră; ultima oară cînd am simțit că au o putere nătîngă și zdrobitoare asupra mea.

După ce s-a dat stingerea, mi-am ­luat laptop-ul în poală și am început să joc Blackjack. Aveam de făcut un rulaj consistent într-un timp destul de scurt. Mă ocupam cu jocurile de noroc. Cum nu aveam somn, am ținut-o langa, cu căștile în urechi, pînă tîrziu în noapte. Cînd să închid și să mai las și pe a doua zi, am început să pierd. O mînă, două, trei, zece – continuam să joc din pură curiozitate, să văd cîte mîini pot pierde consecutiv.

Am pierdut 48, ceea ce nu mi se mai întîmplase – e ceva foarte, foarte rar. Mai mult, după două-trei ture normale, am luat-o din nou la vale.

Îmi sărise somnul. Știam că nu se recomandă să continui nervos, dar trecusem deja de punctul de cotitură. Intrasem pe modul maniacal, așa că am început să joc autodistructiv, sfidător, batjocoritor – cum e mai rău. Pariam cîte 50 de euro pe o singură mînă, cîte o sută; o dată la cinci secunde, cum îmi venea.

Am ținut-o așa pînă dimineață, pierzînd și cîștigînd într-un ritm amețitor. Cînd m-am oprit, trecusem de mult de 10.000 de euro, totalul ce trebuia pariat pentru a primi bonusul de bun-venit al cazinoului, pe care-l vînasem inițial și la care se adăuga acum profitul – ca niciodată, o sumă din patru cifre. În fine, am început procedurile de retragere a banilor și, cînd am terminat, dîndu-mi căștile jos, i-am auzit pe cei patru sforăind la stînga și la dreapta mea. Chiar dacă eram ca băgat în priză, mi-am dat seama că trebuie să fiu băiat cuminte din nou, să mă culc, ca să mă pot trezi a doua zi; să nu ies din vorba lor, care nu vor conteni să-mi dea tot felul de sarcini și să mă umilească.

Cristi LUCA
critic de film

Cel mai sincer ar fi să aleg una din în­tîlnirile cu persoanele care îmi erau sau mi au devenit apropiate, să împărtăşesc fricile, tăcerile, rîsetele şi momentele în care singurătatea e suspendată preţ de cîteva ore. Cu fiecare opţiune pe care o fac, mi se pare că aş spune doar o parte din poveste şi în mintea mea se aude un mic „dar“ sau „totodată“ al personajelor cărora nu le dau dreptul la propria versiune. Singura excepţie e o noapte în care tipa cu păr blond portocaliu care cîntă pe scenă în cămaşă bărbătească, blugi strîmţi şi ghete cu toc înalt nici nu mă observă şi doar eu să ştiu că e un moment special. Mă gîndesc că asta trebuie să fie soarta unei zeiţe la un concert rock în Lisabona, să-l facă pe un tip să-şi aducă aminte de băiatul care asculta obsesiv muzică la el în cameră și visa că poate ajunge orice. Ei, evident, să-i pese prea puţin, iar mie prea mult.

Rozana MIHALACHE
manager cultural

În tren, spre un oraș de provincie. Lîngă noi, o doamnă în vîrstă, care ne ignora. Ne-am sărutat tot drumul. Gust de cafea. Un băiețel nu se mai oprea din urlat. I-ai oferit o banană. Te-a privit curios și pentru cîteva clipe am putut auzi doar respirația regulată a locomotivei. Erai neras de două zile. Gropița din bărbie începea să devină invizibilă pentru restul lumii. Peronul. Amiază de vară indiană. Pășeam mînă în mînă. Ne opream din mers cît să ne sărutăm. Ne opream din sărutat cît să respirăm. O mansardă. O inimă scrijelită pe grinda de deasupra patului. Simțeam că, pe măsură ce înaintam în iubire, deveneam invizibili pentru restul lumii și nu exista nici un aparat de ras care să ne salveze mai tîrziu, cum avea să se întîmple cu gropița ta din bărbie. Doar motanul Voltaire, din curtea interioară a mansardei, ne mai mirosea prezența. A răsărit luna. Umbrele noastre s-au acoperit una pe cealaltă pe saltea, căutîndu-se cu fervoare. Atît de conștienți unul de altul, încît nu ne dădeam seama că încetaserăm să mai fim separat și că, în cuplu, planeta părea că nu are resurse suficiente să ne susțină.

Maria BALABAȘ
muziciană și jurnalistă

Am ascultat împreună Christina Pluhar şi un Mircea Florian de demult. Am încercat să adorm, dar nu mi-a ieşit. Am stat trează şi noaptea aceea, şi noaptea următoare. Cînd am ajuns în camera mea, am făcut un duş, am deschis laptop-ul, m-am aşezat pe pervaz. L-am sunat pe iubitul meu de atunci şi am încercat să-i spun că e foarte bine unde sînt, am întîlnit nişte oameni fantastici şi sînt bucuroasă că am venit. Cum merge cu lucrul la albumul tău?

Între timp, mă apucase o sfîrşeală. Cel mai suprarealist lucru pe care îl simţisem în noaptea aceea era un rîu de femei care palpita în corpul întins lîngă mine. De-aia nici n-am putut să fac dragoste cu el. Mă întîlnisem, vrînd-nevrînd, cu toate femeile care trecuseră pe-acolo şi m am panicat. Adică cine sînt eu şi de ce aş face şi eu parte din acest rîu? M-am împotrivit.

Îl întîlnisem tot în ziua aia, mi s-a părut că e un bărbat „întreprinzător“, doar ochii arătau cumva diferit, ca şi cum ar fi fost ochi obişnuiţi să privească. Şi cam atît.

Alex MOLDOVAN
traducător și scriitor

Revelionul lui ’87. Cu privirea fixată în televizorul alb-negru Venus, privesc hipnotizat programul special care durează toată noaptea, într-o țară în care emisia obișnuită este de două ore. Pe zi. Asta în timp ce stau cu urechea lipită de difuzorul unui radio Atlantic, încercînd uluit să discern și să procesez cît mai multă informație posibil, de la glumele oligofrene la muzica proastă. Obiectivul e atins: mi se pare incredibil cum nimicul văzut și auzit în noaptea aceea a reușit să rămînă cu mine pînă în ziua de azi. Asta e noaptea la care n-aș renunța pentru nimic în lume din simplul motiv că, pentru scurt timp, pentru mine, îngrozitorul a devenit acceptabil.

pagină realizată de Ana Maria SANDU

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
„Tobol”, arma secretă a lui Putin care bruiază semnalul GPS . Unde este plasată?
O arma secretă a Rusiei ar bruia sistemul GPS de navigație prin satelit al avioanelor și navelor comerciale, în regiunile din Marea Baltică, Marea Neagră și estul Mării Mediterane, potrivit The Sun.
image
Marea Britanie este „pe picior de război”. Ce anunț a făcut premierul Rishi Sunak din Polonia | VIDEO
Aflat într-o vizită oficială în Polonia, premierul britanic Rishi Sunak a declarat marţi că va creşte bugetul pentru apărare până la 2,5% din PIB. Sunak a subliniat că Marea Britanie „nu se află în pragul războiului”, ci „pe picior de război”.
image
Republica Moldova, urmǎtoarea țintǎ a Rusiei. Cine sunt trimișii lui Putin ANALIZǍ
Federaţia Rusă devine tot mai prezentǎ în Republica Moldova, în contextul în care Ilan Şor, omul Kremlinului, a anunţat înființarea platformei Victoria, menitǎ sǎ adune opoziția pro-rusǎ

HIstoria.ro

image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.