Te caută Moartea pe Facebook

Cristian NEAGOE
Publicat în Dilema Veche nr. 395 din 8-14 septembrie 2011
Te caută Moartea pe Facebook jpeg

Pe 29 octombrie 2010, noaptea tîrziu, am creat pe Facebook un album foto pe care l-am numit „Moartea“. Am postat atunci o caricatură de Ion Barbu, un desen în cretă de Dan Perjovschi şi o sculptură de David Shrigley. După nici un an, albumul conţinea 202 imagini, sute de comentarii şi de like-uri. Foarte mulţi mi-au trimis link-uri, fotografii, idei de continuare a poveştii şi chiar propuneri de a tipări albumul. Cînd sînt offline, în oraş, pe la vreun party, mi se întîmplă deseori să fiu abordat în legătură cu „Moartea de pe Facebook“.

Iniţial voiam doar să văd dacă oamenii ar da like morţii. Facebook este de cîţiva ani cel mai extins domeniu virtual dedicat relaţionării sociale.

Infrastructura lui se bazează pe „like“, pe „plăcere“ şi „interes“. E un mediu deseori superficial, comod, hedonist, în care voyeurism-ul meu îşi găseşte satisfacţia în exhibiţionismul tău şi vanitatea ta se întîlneşte cu a mea. Facebook interzice imaginile explicit sexuale, dar nu şi pe cele explicit morbide. Eram curios ce-o să se-ntîmple.

Istoria relaţiei mele cu moartea e însă ceva mai veche. Am început să mă gîndesc serios la moarte abia cînd am ajuns nemuritor. Eram convins că fac parte din prima generaţie de oameni care nu vor mai muri de bătrîneţe sau de boală. Dacă aveam să mor, asta s-ar fi întîmplat doar printr-un accident sau din propria-mi voinţă. Îmi bazam certitudinea pe ideea unei singularităţi tehnologice care s-ar produce în cursul vieţii mele, în jurul anului 2050. Dezvoltarea exponenţială a puterii de calcul, combinată cu progresul nanotehnologiilor şi al cunoştinţelor noastre medicale, ar face ca ţesuturile bolnave să fie reparate de roboţi microscopici funcţionînd ca nişte mici chirurgi sau ingineri ai trupurilor noastre. Aşa suna unul dintre scenariile optimiste. Alte variante vizau transferul conştiinţei într-o lume virtuală, cam ca la William Gibson, sau posibila cyborgizare a carcasei umane pe măsură ce originalul îşi va fi pierdut din vitalitate. Tradusă în limbajul credinţei, dezvoltarea Internetului îmi părea o metaforă excelentă pentru cea de-a doua venire a lui Iisus. Promitea împlinirea ubicuităţii, a împărtăşaniei generalizate, a posibilităţii unei tinereţi fără bătrîneţe.

Nu ştiam pe atunci de vecinul meu din Odessa, Nikolai Fiodorov (1829-1903) – gînditor ortodox, bun prieten cu Dostoievski şi Tolstoi, fondator al unei filozofii imortaliste ce pune accentul pe „proiectul comun“ al omenirii de a depăşi moartea prin mijloace ştiinţifice. Sigur, el mergea chiar mai departe – în viziunea lui, vom învinge cu adevărat moartea abia cînd ne vom învia toţi strămoşii, pînă la Adam şi Eva. Îi citisem şi ascultasem, în schimb, pe Vernor Vinge, Ray Kurzweil, Aubrey de Grey sau David Chalmers – care, la mai bine de un secol după Fiodorov, discutau despre emergenţa unei superinteligenţe ca despre un eveniment tehnologic foarte probabil care va modifica viaţa (şi moartea) speciei umane.

Entuziasmul meu iniţial s-a diminuat după cîteva luni în care nu prea m-am dezlipit de calculator, încercînd să-i conving pe cei din jur să prindă singularitatea. Dintr-odată, am început să mă simt uşor penibil. M-am văzut predicînd despre farmacopeia prelungirii vieţii, despre direcţionarea pozitivă a inteligenţei artificiale, despre conştientizarea unei oportunităţi epocale – şi mi-am zis că e momentul să mă opresc. Deveneam un sectant al nemuririi. Nu cumva rolul morţii e parte din motorul vieţii? Nu cumva cele două sînt atît de strîns legate, încît una nu poate exista fără cealaltă?

În trecut, măştile mortuare erau un lucru la ordinea zilei, folosite ca reamintiri ale celui decedat. În secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea fotografiei, oamenii îşi făceau poze cu morţii. După Primul Război Mondial, reprezentările morţii au început să fie ascunse sub covor în societăţile occidentale. Moartea s-a mutat din centrul vieţii, din sînul familiei, în spaţii special amenajate de Biserică, industria funerară şi profesiunea medicală. Treptat, moartea a ajuns să fie un tabu mai puternic decît sexul. Poate că unul dintre motivele trecerii ei sub tăcere a fost combaterea deziluziei. Biserica propovăduieşte o altă lume, un loc în care sufletul nostru îşi găseşte odihna, fericirea, răsplata sau, în cazul celor păcătoşi, agonia, disperarea, veşnicul supliciu. Ştiinţa ne anunţă, în schimb, că „Dincolo“ nu e nimic. Dacă avem într-adevăr o existenţă spirituală distinctă de trup, ea se stinge odată cu fiinţa noastră biologică, precum flacăra unei lumînări cînd bate vîntul sau cînd s-a topit de tot ceara. Singularitatea ar putea fi răspunsul ştiinţei la Viaţa de Apoi pe care o propune religia. Şi, pentru mulţi, chiar asta reprezintă: o nouă speranţă, o altă lumină la capătul tunelului. Dar viziunile religioase au fost dezvoltate într-o paradigmă preştiinţifică, în care moartea trupului nu afectează viaţa sufletului. Spre deosebire de ele, prognozele ştiinţifice se bazează pe fapte empirice şi argumentează în favoarea prelungirii exponenţiale a vieţii cu mijloace tehnologice. Ele nu promit depăşirea morţii.

Găsesc că Viaţa de Apoi e un fel de Moş Crăciun pentru adulţi. Precum copiii, toţi bănuim că nu-i decît o păcăleală, dar ne prefacem, cît de mult putem, că e pe bune. În plus, mai sînt şi cadourile – sau nuiaua. Raiul sau Iadul. Plăcerile şi durerile. Iar dacă stai să te gîndeşti un pic şi treci de stadiul cîinelui pavlovian, apare o altă mare întrebare: „Ce sens au toate dacă pînă şi Universul moare în final?“. Ei bine, n-au. Cel puţin nu unul prestabilit. Dacă e să existe vreun sens, acesta e construit din mers; o construcţie personală, intimă şi de multe ori absurdă. Personală – chiar dacă într-un context social; intimă – chiar dacă îi implică şi pe cei străini; absurdă – chiar dacă ne place să ne amăgim. Cît despre moartea pe Facebook, ea prosperă cu fiecare like.

Cristian Neagoe este masterand în Etică aplicată la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti.

Foto: L. Vasiliu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.