Zvîrr! Zvîrrrrrr! Șase-doi… n-ai ce face, mai stai una! Stau, mă, stau. Că parcă aș avea unde să plec… Zvîrrr!  Cinci-trei.  Na,  c-am  plecat  –  și acu’ chiar te-nchid de tot. Bine, mă, te-ai găsit  să  faci  tu  pe  deșteptul  după  cîte marțuri ți-am dat ieri, de nu te spală de rușine toată Dunărea… Zvîrrr…

Delta  Dunării,  ora  șase  dimineața. Liniștea deltei e spartă în mii de cioburi de sunetul zarurilor care se rotesc în veterana cutie de table a lui nea Nelu, pontonierul. Sunetul zarurilor se înfige adînc în creștet și mă trezește totdeauna mai devreme decît aș fi vrut (și aș fi putut) să dorm.

„Cazinoul“ e pe puntea superioară, fix deasupra cabinei mele. Sunetul zarurilor este deseori acompaniat de scîrțîitul mesei și al băncilor, atunci cînd jucătorii se angrenează prea tare sau cînd se pregătesc să arunce. Zarurile sînt descîntate și rugate de fiecare dată… și totuși – de ce mereu „Hai, fetele!“? După zuruitul zarurilor urmează de regulă pocnetul sec al tablelor mutate pe tablă. Sînt în anii 1990, iar în fiecare an merg într-o campanie de măsurători prin Delta  Dunării.  De  obicei  plecăm  la  finele lui iulie cu un ponton-dormitor, tras de o mică șalupă, navigăm agale  prin toată  delta.  Ne  întoarcem  pe  la  jumătatea lui octombrie. Mereu cu sufletele pline de frumusețea naturii, nenumăratele aventuri. Dar nu și de liniște. O coloană sonoră a unei asemenea campanii ar trebui  marcată  de  muzicile  perioadei  hippie, amestecate însă cu sunetul aproape continuu al zarurilor și tablelor. Marinarii, alături de unii colegi, se încing mereu într-un maraton din care, după două luni și jumătate, rămîn teancuri de caiete cu scoruri, dovezi ale performanțelor extraprofesionale. În Sulina, Sfîntu Gheorghe, Portița sau Jurilovca numărul competitorilor crește, adevărate campionate cu echipe care joacă acasă și în deplasare. Evident, și numărul chibiților e mai mare, dar prin porturi lumea se mai mută și prin crîșme. Așa aflu că există diferite  stiluri  de  a  juca  table:  serios  sau la zeflemea, cu pasiune, cu ură, cu multă politețe, cu dorința răzbunării sau chiar și un pic lingușitor… La colegii mei Gigi și Coco, alături de marinari, văd diferite tactici de atac sau defensivă, atît de necesare pentru împlinirea unei strategii de adevărat campion. La drum, cînd navigăm cu șalupa și  pontonul,  jocul  de  table  mă urmărește  permanent.  Dacă  nu

lucrăm  pe  plaje  (atunci,  slavă  Domnului, nu are cum să joace nimeni), măsurăm vitezele de curgere a Dunării la diferite adîncimi și luăm și probe de aluviuni transportate de fluviu pe fundul apei.

Evident, fiind cel mai tînăr, ajung în echipa care măsoară vitezele apei. Echipa e condusă de o colegă mai rea de gură și stăm la pupa șalupei. De cîte ori șalupa se oprește într-un punct, după ce aruncă ancora, marinarii opresc motorul, vin lîngă  noi  și  își  reiau  jocul  de  table. Veteranii stau în prova și lasă capcana de sedimente pe fundul Dunării, o scot apoi din  apă  după  un  sfert  de  oră  și  repetă operațiunea. Ei sînt departe de sunetul tablelor – dar și de gura colegei mele. Lasă  că  mă  fac  eu  mare  și  mă  mut  și  eu la prova… Colega mea îi ceartă pe marinari, încearcă să le explice că sunetul zarurilor este urît, iar jocul de table nu este demn pentru o persoană manierată. Nea Mitică și Pavel, ambii localnici din Deltă, o ascultă politicos, apoi se întorc la tablele lor. Din nou zvîrrr… de data asta parcă și cu mai multă sete.

O  dată  însă  am  crezut  că  am  scăpat. La finalul lucrului la un punct de măsurători, cînd marinarii scoteau ancora din apă, unul dintre colegii mai mari vine repede să își ia un pachet de țigări din lada în care țineam toate proviziile strategice, care nu trebuiau să se ude. Ridică rapid capacul lăzii, fără să observe cutia de table de pe marginea acesteia. Pleoscăitul cutiei căzute în apă e pentru mine ca o muzică divină. Colegul – cînd își dă seama ce a făcut – se aruncă în apă și scoate cutia – din care zarurile și piesele (pulurile, dacă țin minte bine) plecaseră deja spre Marea cea Mare. Am scăpat! Dar nu a fost să fie… După vreo trei ore de liniște, ne întîlnim cu altă șalupă, iar marinarii noștri fac rost de la colegii lor  de  o  pereche  de  zaruri.  Piesele?  Pînă la Sulina, la Magazinul Pieței, jocurile vor continua, dar cu sticluțe de esență de rom (negrele) și cutii de probe de suspensii (albele). Pocnetele lor pe tabla de joc mă fac să regret piesele clasice. E  noapte.  Sunetul  zarurilor  îmi însoțește  pașii  și  la  retragerea  în cabină, de regulă mult după miezul nopții. Iar nopțile cu lună nouă și cu cer înstelat par rupte dintr-un film despre călătorii în spațiu. Coloana sonoră adaugă însă o altă dimensiune. Nu pot să nu mă gîndesc: vor fi jucînd oare table călătorii spre diferitele colțuri ale galaxiei?

Șah? Nu am jucat niciodată. Și nici colegii mei,  nici  marinarii  cu  care  am lucrat.  Iar  în  parc  nu  prea  apuc  să  stau. Deocamdată.

Adrian Stănică este jurnalist și cercetător ştiinţific la Institutul Naţional de Geologie şi Geoecologie Marină.