Suferință sau neant?

Stela GIURGEANU
Publicat în Dilema Veche nr. 842 din 9 - 15 aprilie 2020
Suferință sau neant? jpeg

În filmul lui Godard din 1960 À bout de souffle, americana Patricia Franchini (interpretată de Jean Seberg) face referire la romanul lui William Faulkner The Wild Palms, întrebîndu-și iubitul, pe Michel Piccard (Jean-Paul Belmondo), ce ar alege, dacă ar trebui s-o facă, între suferință și neant. Michel îi răspunde, fără să stea pe gînduri: neantul. „Suferința este o prostie. Nu că neantul ar fi mai bun, dar suferința este un compromis. Iar eu vreau totul sau nimic.”

Există, bineînțeles, situații în care această disjuncție este vitală, iar compromisul, exclus. Cînd vorbim, de pildă, despre principii sau despre meserii care se bazează pe principii, să faci rabat, chiar și o singură dată, de la un principiu înseamnă, de fapt, să-l anulezi. Nu mai contează cum încerci să dregi busuiocul mai apoi, principiile nu pot fi supuse tocmelii, fără a fi maculate pentru totdeauna.

Uneori, însă, lucrurile nu mai sînt atît de clare. Există situații în care un refuz categoric al compromisului, acel „totul sau nimic”, nu mai are la bază un principiu, ci un orgoliu, devenind o expresie a rigidității, a încăpățînării – de fapt, o incapacitate de a te adapta și de a accepta că nu ești tocmai buricul pămîntului.

Sînt oameni care, în virtutea credinței că sînt deținătorii adevărului absolut, încearcă să-și impună voința în orice condiții și, dacă nu li se face hatîrul, își iau jucăriile și pleacă acasă – lucru care, de obicei, este perdant pentru toată lumea. Există și cealaltă extremă: oamenii care, avînd impresia că n-au nimic valoros de oferit, lasă mereu de la ei, fără să ceară nimic în schimb.

Între cele două extreme, o sumedenie de nuanțe ale compromisului, o sumedenie de negustori și o sumedenie de contexte în care compromisul poate fi un colac de salvare, dar și o barcă șubredă care te îneacă.

Am fost întrebată, în mai multe rînduri, oficial, în interviuri, neoficial, la tacla, cum a fost experiența de dramaturg – montarea unei piese însemnînd, de multe ori, un compromis cu textul, în favoarea scenei. Răspunsul meu, atît oficial, cît și amical, a fost mereu același: era ca și cum mă duceam la dentist să mi se scoată măselele, una cîte una, fără anestezie.

Bineînțeles, spre deosebire de un pacient neputincios, care stă întins pe pat și se află în totalitate și literalmente la mîna dentistului, în perioada repetițiilor am învățat multe, atît despre mine, cît și despre arta negocierii: ce poți cîștiga, dar și ce poți pierde cînd faci, sau nu, compromisuri.

Dacă la început, cînd mi se tăiau replici din text, mă simțeam ca un copil căruia Moș Crăciun îi ia cadourile înapoi, pe măsură ce îmi dădeam seama că am un cuvînt de spus, oscilam înspre un comportament de divă nebună și neînțeleasă. Am avut, totuși, noroc: echipa, atît actorii, cît și regizorul, înțelegeau perfect reacțiile mele. Și mă menajau. În timp, am ajuns să reglăm extrem de fin mecanismul compromisului dintre noi – ne ascultam, și de o parte, și de alta, argumentele, iar cine știa să-și impună mai bine logica unei argumentații avea cîștig de cauză.

Bineînțeles, asta a fost posibil doar pentru o echipă care a lucrat, de la bun început, cu dorința de a realiza un spectacol de calitate, iar negocierile, uneori dure, nu țineau de orgolii, ci se bazau pe experiențele fiecăruia. Cînd voiau să-mi demonstreze, de pildă, că o replică bună pe hîrtie e un dezastru pe scenă, actorii încercau s-o rostească în diferite feluri, pînă mă convingeau că, într-adevăr, trebuia scoasă sau rescrisă. Regizorul, punîndu-mi în perspectivă ritmul spectacolului, încerca să-mi facă hatîrul și să mențină anumite monoloage pe care, pe parcurs, ajungeam să le scot chiar eu. Iar eu, care țineam enorm la unele replici sau monoloage, rescriam și refăceam, pînă cînd toată lumea era de acord.

Nu este ușor cînd intri într-un carusel al compromisurilor, așa cum a fost drumul textului meu spre scenă. Căci a trebuit să țin mereu în echilibru atît tentația diabolică a „debutului” – pentru că îmi doream enorm ca acest text să fie jucat – cu rațiunea care mă avertiza să nu fac rabat la calitate. Puteam să accept totul, fără să crîcnesc, doar ca să-mi văd piesa pe scenă. Puteam să fiu rigidă și categorică (așa cum am și fost, în cîteva rînduri), să mă îmbățoșez și să spun că ori mi se joacă textul mot-à-mot, ori renunț.

Cu toate astea, am ales să merg și pe mîna lor, dar și să-mi impun voința. Și, spre deosebire de Faulkner și Godard, între suferință și neant, am găsit o nișă: experiența.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.