Sub ciocan

Publicat în Dilema Veche nr. 766 din 25-31 octombrie 2018
Sub ciocan jpeg

Cînd Rave a venit acasă, înfofolită n pătură, avea fața nu mai mare decît frunza arțarului. Cum mama lipsise o vreme, că doar un copil, fie el și-al șaselea, nu se inventa așa de ușor, am văzut-o de sus, de pe coasta pe care mă suisem ca să strîng pietricele de „aur“. „Mama! Vine mama!“, am strigat de s-a auzit pînă pe celălalt deal. Și-am fugit înaintea lor. Miroseau ciudat, a spital, dar asta avea să se ducă-n cîteva ceasuri. În schimb, aerul, roșu-portocaliu, n avea să se mai șteargă niciodată.

Comunismul fusese mai blînd acolo, în orașul meu, nu scormonise prea tare-n minți – tata n-a fost membru de partid niciodată – și, mai ales, nu înfulecase proprietățile fără de care-ar fi fost aproape imposibil să trăiești. Pămîntul nu fusese naționalizat, căci se lucra greu, fără utilaje, doar cu brațele. Nici un petic nu rămînea nefolosit, anii ’80 aveau oasele la vedere și burta lipită de coaste. Mîncarea se lua raționalizat, se stătea la cozi pentru orice, deseori nici pîinea nu ajungea pe masă. „Mama! Vine mama!“, s-a strigat de nenumărate ori de la fereastra casei noastre, căci ne bucuram nespus cînd o vedeam apărînd după patru-cinci ceasuri petrecute la coadă la pîine. Sau după alte ore în care încercase să cumpere carne. Sau sfîrșită pur și simplu de „rațiile“, adică uleiul și zahărul, la care aveai dreptul într-o lună, pe care reușise cu greu să le ia.

În ziua aceea s-a întîmplat ca eu, care împlinisem șapte ani, să fiu nevoită să văd de fratele meu mai mic, de numai cinci ani, și de Rave, sora care făcuse trei ani și fugea încolo și-ncoace prin curtea tivită de iarbă. Cum tata avea liber, toți plecaseră la fîn, în Cornul Dealului, unde fusesem numai de vreo două ori pînă atunci. Dacă țineai drumul de căruțe printre dîmburi, pînă la pădurea de mesteceni și-apoi, mai departe, pe lîngă o fîntîniță plină de mătasea-broaștei, ajungeai la o casă în cîmp. Deasupra unui lan de cartofi, chiar la buza pădurii, se afla dreptunghiul unde mama, tata și cei trei frați mai mari forfoteau încolo și-ncoace, niște furnici pe o întindere care, privită de sus, n-avea vreo denivelare. Un verde adînc, liniștitor, îți răzuia pur și simplu privirea. Coborînd însă îndărăt, după aproape un ceas de mers, cînd pătrundeai între primele case, vedeai plopii noștri și poarta mare, de lemn. Nu intrai pe ea, ci pe portița cu cîrlig. Fîntîna rămînea în stînga, să nu cumva să ne apropiem, că dacă alunecăm înăuntru murim înecați. În dreapta, grădina de legume se umpluse de ceapă, roșii verzi și castraveți. Urma apoi pridvorul scăldat în lumină. Pe el nu ne puteam juca, fiindcă se mai găseau așchii de la lemnele de foc depozitate acolo. Chiar lîngă trepte însă se găsea un pic de pământ, mai mereu uscat, fiindcă sub acoperiș nu-l înmuiau ploile. Iar acum, în miez de vară, soarele bătucea locul de parcă l-ar fi lovit cu o lopățică.

Se făcuse prînzul cînd, după ce-am mîncat ce ne lăsase mama, am ieșit afară. Ne am așezat pe pătratul argilos și am început joaca. Cel mai mult ne plăcea să luăm cuie mari, din lada în care le păstra tata, ca să le batem apoi cu ciocanul în pămîntul acela întărit. Pătrundeau ușor, nu ca-n lemn. În butucii verzi, abia retezați, n-aveai nici cea mai mică șansă să le-nfigi. În cei mai vechi, crăpați pentru foc, puteai, dar cu mare greutate.

Uneori mai strîngeam bucățele de lemn, „leațuri“, pe care le fixam unele de altele. Nu ca să facem cu ele ceva anume, ci doar ca să vedem dacă rezistă sau crapă, dacă sînt deja roase de vreme sau mai păstrează netezimea unui lemn nou. Mai căutam și printre surcele bucăți potrivite, dar nu și acum, cînd Rave nu trebuia să ajungă la tăietor. Căci acolo se găsea toporul. Și nici în partea cealaltă a curții nu era voie, fiindcă lîngă grămada de trunchiuri rămăsese ferăstrăul.

Ciocane aveam două, unul mai ușor, dar care nu te-ajuta prea mult. Pe cînd cel greu, o dată dacă dădeai, cuiul se potrivea-n pămînt. Apoi îl puteai lovi după bunul plac pînă nu mai rămînea deloc afară. Am făcut asta de cîteva ori, nu era prea complicat, mai bine-ar fi fost să îndreptăm niște „toaște“. Adică niște capace de bere pe care, dacă le izbeai cu grijă, le turteai ca pe-o monedă. Dar de unde capace? Am căutat pe pervaz, parcă-mi aduceam aminte că ultima dată cînd ne jucaserăm așa fratele meu mai mare le pusese acolo. Degeaba, nu era nici una.

Rave rîcîia argila cu o crenguță, pe cînd Ionică lovea de zor în cuie. Cînd le-am terminat pe cele mari, am încercat să folosim unele mai mici. Intrau din prima, nu era mare scofală. „Dar de ce să nu scoatem cuiele vechi?“, a avut unul dintre noi ideea. „Sau să le îndreptăm pe astea!“, a zis fratele meu. Și-a luat un cui înnegrit de vreme. După ce l-a potrivit pe o piatră lată, cum văzuse la tata, a început să dea în el. Încetul cu încetul, cuiul se îndrepta. Ionică nu-și mai încăpea-n piele de bucurie. Am intrat în casă ca să aduc din lada de scule și un clește. Cu el puteam scoate din scîndurile vechi mai multe cuie.

Nici n-am deschis bine ușa, că am auzit strigătul. Și-apoi țipetele și plînsul care m-au plesnit în piept și în cap cu niște pumni înspăimîntător de repezi. Am ieșit în fugă și-am încremenit. Treptele se umpluseră de sînge. Groaza și lacrimile se scurgeau în viteză pe fața fratelui meu. Iar chipul lui Rave, sora mea de trei ani și jumătate, se preschimbase într-un urlet roșu, continuu, la capăt cu un deget zdrobit de ciocan, din care șiroia viața. Urletul m-a înșfăcat și pe mine, Doamne, ce să fac? „Mamă“, am început să strig disperată, „mamă, hai acasă! Mamăăăă! Mamă, hai acasă!“ Dar mama și toți cei mari erau la două dealuri distanță, cum să audă, mamă, mamă, hai acasă, nu mă mai puteam opri, o vîltoare mare mă arunca de-acum prin toată curtea, ca pe-o așchie. Nu știu cum mi-am sfîșiat rochița ca să opresc roșul acela, ca să fac să dispară pe veci sîngele. Am pus pînza de jur împrejurul mînuței, peste tot, pînă la cot aproape. Și-abia apoi am luat-o pe Rave – vai, cum urla, de-mi plesnea fruntea – și-am dus-o în pat.

„Să nu te miști de lîngă ea, Ionică!“ Atît am zis și-am început fuga. Trebuia să sui, să trec de curțile cu dulăi și să merg orice-ar fi, cu o viteză nemaivăzută, căci Rave moare, cînd se scurge tot sîngele din om nu mai e nici viață, să fug pînă la capăt, peste hîrtoape și dîmburi, căci Rave moare, să nu-mi pese de șerpi sau de viespi, să fiu mai iute ca o gaiță, să zbor ca săgeata dintr-un arc adevărat, nu unul cioplit de noi, căci Rave moare, și să ajung odată la mama, la mama, la mama. Nu știu cît mi-a luat drumul, dacă am fost pasăre sau nu, dacă am isprăvit cumplita cursă cu tenișii rupți și pielea sfîșiată de ierburi, dar n-o să uit niciodată fața mamei. „Rave moare… Hai acasă!“, am scîncit. Sau am strigat. Ochii i s-au mocirlit de-o groază nemăsurată. A aruncat grebla și-a început să fugă abrupt, ca niciodată. N aveam cum să mă țin după ea, nici de un pas nu mai eram în stare, așa că m-am întins sfîrșită lîngă mesteacănul unde tata, la vremea fînului, ne făcea cîte-un leagăn. Și-am plîns pînă cînd albastrul s-a făcut verde și toate-au început să se clatine.

Rave n-a murit și nu și-a pierdut decît o parte din deget. Cînd a ajuns mama acasă, a găsit-o dormind lîngă Ionică, cu ­stropi uscați de sînge pe haine și pe față. A dus-o la dispensar, dar, cum se făcuse seară, n-a mai găsit pe nimeni. Noroc cu baza de tratament din stațiune, unde se găsea mereu o asistentă. Cît despre mine, „De ce n-ai fugit la o vecină, de ce?“ îmi sună și azi în cap. „Ar fi cusut-o mai repede, s-ar fi… vindecat.“ La șapte ani n-am știut ce să fac. Abia la doisprezece ani, cînd mama a stat mult în spital cu o soră căreia de la naștere nu i s-au dat șanse de supraviețuire, am fost un substitut rezonabil de mamă. Am învățat să gătesc, să am grijă de casă, să spăl scutece și să-l cresc cum se cuvine pe-al nouălea frate al meu, care mie mi-a zis mai întîi mamă.

Sînt a patra din cei doisprezece copii ai unei „mame eroine“. Toate lucrurile prin care-am trecut în copilăria mea din anii ’80 ai unei țări comuniste mi-au dat siguranță și independență. Dar și nevoia de-a fugi continuu, cît mai departe. O vreme am crezut că m-au făcut puternică. Dar azi sînt convinsă că tăietura de pe scoarța copacului nu poate, cu timpul, decît să crească, oricît ne-am lupta să schimbăm asta. Și crește. 

Ioana Nicolaie este scriitoare. 

Foto: arhiva personală

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.