Cînd Rave a venit acasă, înfofolită n pătură, avea fața nu mai mare decît frunza arțarului. Cum mama lipsise o vreme, că doar un copil, fie el și-al șaselea, nu se inventa așa de ușor, am văzut-o de sus, de pe coasta pe care mă suisem ca să strîng pietricele de „aur“. „Mama! Vine mama!“, am strigat de s-a auzit pînă pe celălalt deal. Și-am fugit înaintea lor. Miroseau ciudat, a spital, dar asta avea să se ducă-n cîteva ceasuri. În schimb, aerul, roșu-portocaliu, n avea să se mai șteargă niciodată.

Comunismul fusese mai blînd acolo, în orașul meu, nu scormonise prea tare-n minți – tata n-a fost membru de partid niciodată – și, mai ales, nu înfulecase proprietățile fără de care-ar fi fost aproape imposibil să trăiești. Pămîntul nu fusese naționalizat, căci se lucra greu, fără utilaje, doar cu brațele. Nici un petic nu rămînea nefolosit, anii ’80 aveau oasele la vedere și burta lipită de coaste. Mîncarea se lua raționalizat, se stătea la cozi pentru orice, deseori nici pîinea nu ajungea pe masă. „Mama! Vine mama!“, s-a strigat de nenumărate ori de la fereastra casei noastre, căci ne bucuram nespus cînd o vedeam apărînd după patru-cinci ceasuri petrecute la coadă la pîine. Sau după alte ore în care încercase să cumpere carne. Sau sfîrșită pur și simplu de „rațiile“, adică uleiul și zahărul, la care aveai dreptul într-o lună, pe care reușise cu greu să le ia.

În ziua aceea s-a întîmplat ca eu, care împlinisem șapte ani, să fiu nevoită să văd de fratele meu mai mic, de numai cinci ani, și de Rave, sora care făcuse trei ani și fugea încolo și-ncoace prin curtea tivită de iarbă. Cum tata avea liber, toți plecaseră la fîn, în Cornul Dealului, unde fusesem numai de vreo două ori pînă atunci. Dacă țineai drumul de căruțe printre dîmburi, pînă la pădurea de mesteceni și-apoi, mai departe, pe lîngă o fîntîniță plină de mătasea-broaștei, ajungeai la o casă în cîmp. Deasupra unui lan de cartofi, chiar la buza pădurii, se afla dreptunghiul unde mama, tata și cei trei frați mai mari forfoteau încolo și-ncoace, niște furnici pe o întindere care, privită de sus, n-avea vreo denivelare. Un verde adînc, liniștitor, îți răzuia pur și simplu privirea. Coborînd însă îndărăt, după aproape un ceas de mers, cînd pătrundeai între primele case, vedeai plopii noștri și poarta mare, de lemn. Nu intrai pe ea, ci pe portița cu cîrlig. Fîntîna rămînea în stînga, să nu cumva să ne apropiem, că dacă alunecăm înăuntru murim înecați. În dreapta, grădina de legume se umpluse de ceapă, roșii verzi și castraveți. Urma apoi pridvorul scăldat în lumină. Pe el nu ne puteam juca, fiindcă se mai găseau așchii de la lemnele de foc depozitate acolo. Chiar lîngă trepte însă se găsea un pic de pământ, mai mereu uscat, fiindcă sub acoperiș nu-l înmuiau ploile. Iar acum, în miez de vară, soarele bătucea locul de parcă l-ar fi lovit cu o lopățică.

Se făcuse prînzul cînd, după ce-am mîncat ce ne lăsase mama, am ieșit afară. Ne am așezat pe pătratul argilos și am început joaca. Cel mai mult ne plăcea să luăm cuie mari, din lada în care le păstra tata, ca să le batem apoi cu ciocanul în pămîntul acela întărit. Pătrundeau ușor, nu ca-n lemn. În butucii verzi, abia retezați, n-aveai nici cea mai mică șansă să le-nfigi. În cei mai vechi, crăpați pentru foc, puteai, dar cu mare greutate.

Uneori mai strîngeam bucățele de lemn, „leațuri“, pe care le fixam unele de altele. Nu ca să facem cu ele ceva anume, ci doar ca să vedem dacă rezistă sau crapă, dacă sînt deja roase de vreme sau mai păstrează netezimea unui lemn nou. Mai căutam și printre surcele bucăți potrivite, dar nu și acum, cînd Rave nu trebuia să ajungă la tăietor. Căci acolo se găsea toporul. Și nici în partea cealaltă a curții nu era voie, fiindcă lîngă grămada de trunchiuri rămăsese ferăstrăul.

Ciocane aveam două, unul mai ușor, dar care nu te-ajuta prea mult. Pe cînd cel greu, o dată dacă dădeai, cuiul se potrivea-n pămînt. Apoi îl puteai lovi după bunul plac pînă nu mai rămînea deloc afară. Am făcut asta de cîteva ori, nu era prea complicat, mai bine-ar fi fost să îndreptăm niște „toaște“. Adică niște capace de bere pe care, dacă le izbeai cu grijă, le turteai ca pe-o monedă. Dar de unde capace? Am căutat pe pervaz, parcă-mi aduceam aminte că ultima dată cînd ne jucaserăm așa fratele meu mai mare le pusese acolo. Degeaba, nu era nici una.

Rave rîcîia argila cu o crenguță, pe cînd Ionică lovea de zor în cuie. Cînd le-am terminat pe cele mari, am încercat să folosim unele mai mici. Intrau din prima, nu era mare scofală. „Dar de ce să nu scoatem cuiele vechi?“, a avut unul dintre noi ideea. „Sau să le îndreptăm pe astea!“, a zis fratele meu. Și-a luat un cui înnegrit de vreme. După ce l-a potrivit pe o piatră lată, cum văzuse la tata, a început să dea în el. Încetul cu încetul, cuiul se îndrepta. Ionică nu-și mai încăpea-n piele de bucurie. Am intrat în casă ca să aduc din lada de scule și un clește. Cu el puteam scoate din scîndurile vechi mai multe cuie.

Nici n-am deschis bine ușa, că am auzit strigătul. Și-apoi țipetele și plînsul care m-au plesnit în piept și în cap cu niște pumni înspăimîntător de repezi. Am ieșit în fugă și-am încremenit. Treptele se umpluseră de sînge. Groaza și lacrimile se scurgeau în viteză pe fața fratelui meu. Iar chipul lui Rave, sora mea de trei ani și jumătate, se preschimbase într-un urlet roșu, continuu, la capăt cu un deget zdrobit de ciocan, din care șiroia viața. Urletul m-a înșfăcat și pe mine, Doamne, ce să fac? „Mamă“, am început să strig disperată, „mamă, hai acasă! Mamăăăă! Mamă, hai acasă!“ Dar mama și toți cei mari erau la două dealuri distanță, cum să audă, mamă, mamă, hai acasă, nu mă mai puteam opri, o vîltoare mare mă arunca de-acum prin toată curtea, ca pe-o așchie. Nu știu cum mi-am sfîșiat rochița ca să opresc roșul acela, ca să fac să dispară pe veci sîngele. Am pus pînza de jur împrejurul mînuței, peste tot, pînă la cot aproape. Și-abia apoi am luat-o pe Rave – vai, cum urla, de-mi plesnea fruntea – și-am dus-o în pat.

„Să nu te miști de lîngă ea, Ionică!“ Atît am zis și-am început fuga. Trebuia să sui, să trec de curțile cu dulăi și să merg orice-ar fi, cu o viteză nemaivăzută, căci Rave moare, cînd se scurge tot sîngele din om nu mai e nici viață, să fug pînă la capăt, peste hîrtoape și dîmburi, căci Rave moare, să nu-mi pese de șerpi sau de viespi, să fiu mai iute ca o gaiță, să zbor ca săgeata dintr-un arc adevărat, nu unul cioplit de noi, căci Rave moare, și să ajung odată la mama, la mama, la mama. Nu știu cît mi-a luat drumul, dacă am fost pasăre sau nu, dacă am isprăvit cumplita cursă cu tenișii rupți și pielea sfîșiată de ierburi, dar n-o să uit niciodată fața mamei. „Rave moare… Hai acasă!“, am scîncit. Sau am strigat. Ochii i s-au mocirlit de-o groază nemăsurată. A aruncat grebla și-a început să fugă abrupt, ca niciodată. N aveam cum să mă țin după ea, nici de un pas nu mai eram în stare, așa că m-am întins sfîrșită lîngă mesteacănul unde tata, la vremea fînului, ne făcea cîte-un leagăn. Și-am plîns pînă cînd albastrul s-a făcut verde și toate-au început să se clatine.

Rave n-a murit și nu și-a pierdut decît o parte din deget. Cînd a ajuns mama acasă, a găsit-o dormind lîngă Ionică, cu ­stropi uscați de sînge pe haine și pe față. A dus-o la dispensar, dar, cum se făcuse seară, n-a mai găsit pe nimeni. Noroc cu baza de tratament din stațiune, unde se găsea mereu o asistentă. Cît despre mine, „De ce n-ai fugit la o vecină, de ce?“ îmi sună și azi în cap. „Ar fi cusut-o mai repede, s-ar fi… vindecat.“ La șapte ani n-am știut ce să fac. Abia la doisprezece ani, cînd mama a stat mult în spital cu o soră căreia de la naștere nu i s-au dat șanse de supraviețuire, am fost un substitut rezonabil de mamă. Am învățat să gătesc, să am grijă de casă, să spăl scutece și să-l cresc cum se cuvine pe-al nouălea frate al meu, care mie mi-a zis mai întîi mamă.

Sînt a patra din cei doisprezece copii ai unei „mame eroine“. Toate lucrurile prin care-am trecut în copilăria mea din anii ’80 ai unei țări comuniste mi-au dat siguranță și independență. Dar și nevoia de-a fugi continuu, cît mai departe. O vreme am crezut că m-au făcut puternică. Dar azi sînt convinsă că tăietura de pe scoarța copacului nu poate, cu timpul, decît să crească, oricît ne-am lupta să schimbăm asta. Și crește. 

Ioana Nicolaie este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Pelinul negru, Humanitas, 2017.

Foto: arhiva personală