Datorez lui Sever Voinescu, din cîte înţeleg, invitaţia neobişnuită de-a scrie în rîndurile acestei prestigioase reviste. Iar el ştie că sînt competent în materie. N-am combătut noi în acelaşi partid? Şi ce e un partid, dacă nu o formă de organizare a prostiei? N-am fost noi colegi de bancă în Parlamentul României? Şi ce lojă mai bună poate exista pentru observarea fenomenului? În plus, el ştie că am avut recent la Casa Paleologu un curs despre Flau­bert şi prostia omenească, o trecere în revistă a celor trei mari romane flaubertiene (Madame Bovary, Educaţia sentimentală, Bouvard şi Pécuchet) din perspectiva prostiei, care este, de fapt, tema principală a întregii sale opere. Iar în vară am ţinut un alt curs despre prostie la Lucian de Samosata, unul dintre cei mai hazoşi autori din cîţi cunosc: la el atenţia se concentrează în special pe faptul că nu există şarlatan, parazit şi impostor care să nu-şi găsească proştii lui, fanii lui, discipolii lui. Dar dacă mă gîndesc bine, la cursul despre Homer de zilele trecute am discutat despre frecvenţa cu care apare sintagma „biet nebun“ sau „biet neghiob“, fie că se provoacă între ei eroii homerici, fie că Homer le comentează acţiunile, fie că, în sfîrşit, rîd zeii de prostia omenească. La Homer, s-ar părea, a fi „biet neghiob“ ţine de natura umană. Şi de ce plîng Ahile şi Priam? Pentru că doare prostia, pentru că recunosc amîndoi în durerea proprie şi în durerea celuilalt că omul, oricît de viteaz, oricît de glorios, oricît de bogat, este în ultimă instanţă un prost. Iar Ahile şi Priam sînt nişte culmi ale inteligenţei umane. Ce să zicem de nătărăi precum Thersites, Pandaros, Euriloh sau de adunătura de idioţi formată din peţitorii Penelopei? La Homer apar, cred eu, grade ale prostiei, dar pînă şi mintosul mintoşilor, deşteptul deştepţilor, adică Ulise, comite prostii cu grave consecinţe.

Desigur, Flaubert şi Homer oferă perspective total diferite asupra prostiei. Lumea lui Flaubert e o lume burgheză, meschină, măruntă, care generează un anumit tip de prostie: o prostie ternă, convenţională, adică prostia în era modernităţii. La Homer, prostia are cu totul alt fason. Prostia lui Agamemnon are panaş, are grandoare. E glorioasă, e eroică. Cea mai tare fază e cînd încearcă, în cîntul II, să-şi mobilizeze trupele printr-o subtilă manipulare: pentru a le stimula combativitatea şi ambiţia cuceritoare propune retragerea generală şi abandonarea luptei. Ghinion! Ei nu înţeleg manevra şi dau cu toţii bir cu fugiţii, alergînd ca nişte disperaţi către corăbii : „Să trăieşti, şefu’, că bine zici! Fuga toţi acasă la căldurică şi păpică!“. Vă imaginaţi puţin faţa lui Agamemnon? A rămas mască: inert, perplex, interzis. Dar de unde vine prostia lui Agamemnon în această glorioasă circumstanţă? Vine de la visul pe care i l-a trimis Zeus cu o noapte înainte. Cu alte cuvinte, prostia e expresia limitei inerente condiţiei umane. Nici Ulise nu reuşeşte să-şi apere companionii de consecinţele propriei lor prostii. Fie că deschid sacul cu vînturi al lui Eol, fie că mănîncă boii zeului Soare, companionii lui Ulise mor toţi de proşti ce sînt. Dar şi Ulise s-a lăudat ca un prost că el e Ulise, marele învingător al Troiei, revelînd astfel adevărata lui identitate. Şi cui? Lui Polifem, cel mai prost dintre proştii de ciclopi. Cîte n-a tras Ulise de pe urma acestei prosteşti lăudăroşenii…

Ce să mai zicem de biata doamnă Bovary? Născută la ţară, înconjurată de primitivi, educată de măicuţe înguste la minte, cititoare ferventă de literatură siropoasă, căsătorită cu un gogoman ca Charles Bovary: cum ar fi putut, săraca, să nu fie foarte proastă? Nimic din educaţia ei nu i-a dat anticorpi împotriva prostiei. Drama soţilor Bovary este că, aşa cum spuneam mai sus, prostia doare şi doare cumplit: ea se sinucide, el moare de inimă rea. Dar nu ei sînt neapărat cei mai proşti din roman. Proşti sînt şi cei doi amanţi, Rodolphe şi Léon, proşti sînt şi cei doi adversari ideologici, preotul Bour­nisien şi farmacistul Homais. Campion al prostiei este Homais, un prost solemn, sentenţios, care crede în ştiinţă şi progres. E genul de prost care „nu crede în popi“, detestă Biserica şi obscurantismul, denunţă la tot pasul Inchiziţia şi Evul Mediu. În alte romane, în Bouvard şi Pécuchet, de pildă, premiul întîi revine prostiei în variantă conservatoare şi catolică, reprezentată de abatele Jeufroy şi de contele Faverges. Prostia poate fi de dreapta sau de stînga, clericală sau anticlericală. O mostră am avut recent în România cu ocazia teribilei tragedii din clubul Colectiv, cînd la prostiile consternante ale unor clerici au răspuns prostiile agresive ale anticlericalilor, cărora le-a venit, ca să zic aşa, apa la moară. Vîntul prostiei bate acum dinspre laicism. Nu demult bătea dinspre ortodoxism.

Oricum, marile comoţii şi crize colective, momentele de puternică emoţie în societate provoacă în mod invariabil cîte un tsunami de prostie. Asta arată Flaubert despre revoluţia de la 1848, atît în Educaţia sentimentală, cît şi în Bouvard şi Pécuchet. Fabulos este capitolul cu reuniunea Clubului Inteligenţei, la care Frédéric Moreau, „om al tuturor slăbiciunilor“, încearcă, fără succes, să obţină o susţinere pentru candidatura sa la alegerile parlamentare. Pentru Flaubert, „se porter candidat“ este prostia supremă în era democraţiei. Tema apare în trei opere diferite: în Educaţia sentimentală, în Bouvard şi Pécuchet, în comedia Candidatul. Dar reuniunea de la Clubul Inteligenţei reprezintă apoteoza în materie de stupizenie democratică. Scena este atît de interesantă şi dintr-un alt motiv: fiecare vine cu prostiile lui, ferm hotărît să le debiteze la şedinţă, ceea ce produce, evident, o cacofonie generală. Nu se înţelege om cu om, pentru că fiecare are agenda lui: agendă de prostii, fireşte. Nu aşa se întîmplă în societate? Nu-i exact aşa pe reţelele de socializare? Comunicăm din ce în ce mai mult, comunicăm non-stop, dar comunicăm, cel mai adesea, agende diferite de prostii.

La Flaubert, proştii cei mai vizibili nu sînt neapărat proştii cei mai mari. E la fel în toate cele trei romane. În Madame Bovary nu Charles e cel mai prost, deşi este soţul încornorat, deşi e atît de naiv, de orb, de limitat. Cum spuneam, prostul proştilor e Monsieur Homais, care nu‑i deloc un „loser“, ci dimpotrivă, un om care reuşeşte în viaţă şi îşi atinge obiectivele. Nici amanţii doamnei Bovary nu sînt mai presus de ea. În Educaţia sentimentală, de asemenea, Frédéric Moreau e un veleitar care nu realizează nimic din visurile lui. Ca şi doamna Bovary, el este un imaginativ. La ei prostia se manifestă prin ignorarea realităţii. Moreau spune prostii, face prostii, îşi doreşte prostii, dar nu e propriu-zis un prost. Proşti cu adevărat sînt unii dintre cei care reuşesc în viaţă: Martinon, Hussonnet, domnul şi doamna Dambreuse, Sénécal. Iar Bouvard şi Pécuchet, ale căror gogomănii sînt de un comic irezistibil, apar în final ca nişte adevăraţi înţelepţi. Decizia lor de a se reapuca să copieze, de a copia însă prostiile proprii şi cele auzite sau citite de pe la alţii, este echivalentul concluziei lui Candide: „Il faut cultiver notre jardin“. Acesta este finalul unei adevărate odisei, pe parcursul căreia Bouvard şi Pécuchet au trecut prin diferite stadii de prostie, ajungînd la urmă un fel de benedictini ai studiului prostiei. Este exact ideea care stă la baza diferitelor tentative ale lui Flaubert: Dictionnaire des idées reçues, Sottisier, L’Album de la marquise, Catalogue des idées chic. Ce surprinde în aceste registre compilate de Flaubert e că nu toate ideile sînt propriu-zis prostii. Unele sînt opinii corecte. Problema e, însă, preluarea lor pe negîndite. Ele sînt expresii ale fenomenului pe care tatăl meu îl numea „lenea minţii“. Mulţi fac figură de oameni inteligenţi reciclînd idei luate de-a gata.

Am încercat să dau pe scurt un aperçu al cursurilor mele despre prostie de pînă acum. Dar tema e vastă şi inepuizabilă. E clar, aşadar, că voi tot reveni. Cred că un liberal arts program nu este complet fără prostologie. Desigur, nu e politically correct să vorbeşti despre prostie, pentru că simpla menţiune a temei îi face pe unii să se simtă jigniţi. Programele de liberal arts din marile universităţi nu vor putea, aşadar, include această imensă materie de studiu. Cred, însă, că ratăm un aspect esenţial al marilor opere neglijînd tocmai acest unghi de lectură. Şi, oricum, studierea prostiei e gimnastică a minţii şi exersare a inteligenţei.

Theodor Paleologu este profesor particular de retorică şi filozofie. Îl puteţi găsi pe site-ul www.paleologu.com.