Street Art pe zidurile orașului

Magda CÂRNECI
Publicat în Dilema Veche nr. 783 din 21-27 februarie 2019
Street Art pe zidurile orașului jpeg

Zidurile sînt delimitări fizice sau imateriale pe care oamenii le-au inventat din necesitate, numai ca apoi să urmărească cu orice preț să le dărîme, să le depășească, să le „transfigureze“.

Cine nu-și amintește de zidurile ce-nușii, monotone, urîte, dărăpănate sau de a dreptul moarte, care desfigurau ora-șele românești de dinainte de decembrie 1989? Și cine nu-și amintește extraordinarul sentiment de eliberare pe care nu doar oamenii din Europa de Est, ci din lumea întreagă l-au avut cînd Zidul Berlinului a fost dărîmat în noiembrie 1991?

Ce s-a întîmplat după aceea pentru ziduri a fost o adevărată explozie în lanț. Nu mă refer la materialele de construcție, din ce în ce mai transparente, mai sofisticate, care au ușurat ponderea concretă și vizuală a zidurilor în structura noilor clădiri răsărite ca ciupercile de oțel și de sticlă în centrul marilor și micilor localități de la noi și de pretutindeni. Mă refer la faptul că zidurile au devenit un loc de manifestare intempestivă/surprinzătoare a libertății – de gest și de expresie – a indivizilor în spațiul public. Zidurile au devenit suprafața predilectă a multor anonimi de a-și manifesta emanciparea față de frica de autoritate, față de deciziile puterii politice, față de ce se cade și ce nu se cade, față de propriile lor conformisme.

Asta explică de ce, de la finele anilor 1990 încoace, orașele românești mari sînt pline de tag-uri, de semnături și mîzgăleli de dimensiuni mari și mici în toate culorile, plasate pe cele mai neașteptate suporturi – de la ziduri și pereți la acoperișuri, țevi de scurgere, capace de canal etc., dar și tramvaie, troleibuze, autobuze, chioșcuri de ziare și stații de metrou. E forma sălbatică, impulsivă, prin care indivizii – mai ales adolescenți și tineri, mai ales bărbați – își exhibă nevoia (psihică? hormonală?) de atac la ordinea stabilită, de exprimare de sine, de luare în posesie a unui loc/spațiu care nu le aparține, de descărcare a unei agresivități astfel sublimate „estetic“.

Trebuie să recunoaștem, zidurile cenușii și adeseori delabrate de dinainte au „înflorit“ sălbatic sub ploaia colorată a desenelor anonime care apar pe suprafețele nou văruite, pînă la cele mai neașteptate înălțimi, uluindu-ne și iritîndu-ne deopotrivă. Nu de puține ori este vorba de o formă de barbarie, căci tag-urile și forma lor mai elaborată, graffiti-urile, atentează la integritatea unor bunuri private (locuințele) și la funcționalitatea spațiului public (al tuturor).

Dar tocmai spațiul public a devenit miza cea mare, importantă, vitală, a unor astfel de manifestări. Față de închiderea autoritar controlată de dinainte, democrația ca „societate deschisă“ vine cu provocarea de a accepta o structură mult mai laxă a socialului, de a îngădui o exprimare de sine, individuală și colectivă, mult mai diversificată, mai neîngrădită și mai vie. Tag-urile și graffiti-urile merg mînă în mînă cu manifestațiile fără lider pentru diverse cauze, sau/și cu lozincile trăsnite sau proiecțiile video pe clădiri, inventate de participanți anonimi.

Că spațiul public e o miză capitală a acestor forme de expresie vizuală a inde-pen-denței de atitudine față de politic și social o demonstrează istoria apariției acestui „gen vizual“ în modernitate. Sigur, graffiti-uri au existat de cînd lumea, de cînd primii oameni și-au zgîriat numele sau însemnele pe diverși pereți (de caverne, de temple, de biserici etc.). Dar o formă modernă și mai elaborată a acestora a apărut în New York City în anii 1960, s-a maturizat în anii 1970, pentru a deveni o modă culturală în anii 1980 (care au văzut trenuri întregi de metrou pictate ca niște tablouri în serie). În paralel, sau în rezonanță cu muzica punk și diverse fenomene culturale underground, practicat individual (anonim) sau de grupuri (bande) de tineri din suburbii, graffiti art a fost finalmente acceptat, recunoscut de establishment-ul artistic american și a dat chiar și cîteva vedete, precum Keith Haring și Jean-Michel Basquiat.

Inițial o formă de „guerilla art“ (o artă sălbatică împotriva statu quo-ului artistic și a preeminenței muzeelor și galeriilor de artă), graffiti art a ajuns, din anii 1990 încoace, o modă internațională, care „însemnează“ mai mult sau mai puțin elaborat suprafețele libere din marile orașe ale lumii. Există tehnici diverse de lucru, care diferențiază imaginile produse – de la spray la stencil (șablon), colaje cu afișe și stickere etc. Există niveluri diferite de artisticitate, de la simple mîzgălituri și semnături enigmatice la compoziții foarte elaborate, adevărate picturi de mari dimensiuni. Există grade diferite de legalitate a acestor „intervenții stradale“, de la cele total ilegale la cele comandate de instituții publice sau persoane private. Și există țeluri diferite ale acestor forme de „artă publică independentă“, de la simpla descărcare gestuală egoistă/narcisistă/resentimentară la decorarea abilă a unor suprafețe construite spre a da valoare / a reabilita un spațiu public, și pînă la transmiterea unui mesaj clar politic. Este cazul celebrului Bansky, un artist englez care-și păstrează anonimitatea și care produce graffiti-uri inteligente și „haioase“ (cu trompe-l’œil-uri ingenioase), prin care atinge puncte sensibile ale situației politice internaționale – drept care imaginile lui au fost reproduse în cele mai diverse orașe ale lumii.

Astăzi vorbim mai mult de street art decît de graffiti, ca să înglobăm subgenuri ca neon-graffiti, post-graffiti, dar și instalații sculpturale temporare, acțiuni punctuale, postere de mari dimensiuni etc., produse în același regim, care privește mereu și mereu spațiul public, pe care îl „punctează“ fie negativ (prin refolosire, squatare), fie pozitiv (prin gentrificare). Și dacă legislația ar face ordine în această chestiune, toată lumea ar avea de cîștigat.

Și cine spune că românii au rămas mai prejos în această privință se înșală. O vizită pe jos prin București și prin alte orașe mari ale României – Cluj, Timișoara, Sibiu, Iași, Brașov – sau o cercetare pe Internet demonstrează contrariul. Există lucrări remarcabile pe străzile Bucureștiului pentru cine are ochi să vadă (https://theoccasionaltraveller.com/street-art-bucharest/). Există artiști deja cunoscuți ai acestui gen nou, dar din ce în ce mai vizibil: Pisica Pătrată (aka lui Alexandru Ciubotaru), Obie Platon, Irlo, Kero Zen, Aitch, Last, Spesh, Lumin, Ortaku, Saddo, și grupuri precum NOM Crew sau Street Damage Crew; toți lucrează local și internațional. Există festivalurile Street Delivery în capitală și Amural Festival în Brașov. Există chiar și o Bibliotecă de graffiti & street art la Urban Collectors pe Internet. Toate acestea vă pot convinge că stilul internațional al acestui gen invaziv – marcat de un eclectism în care se regăsesc elemente din jocurile video și ilustrația de carte, din arta decorativă și designul industrial, în culori intense și în compoziții încărcate și ingenioase – e prezent cu brio și la noi.

Adio, ziduri cenușii (Zidul Berlinului, cît a mai rămas, e pictat dintr-un capăt în altul). Bun venit, pereți „deconstruiți“, „sublimați“, deveniți ferestre uriașe către lumea de mîine. 

Magda Cârneci este poetă și critic de artă.

Foto: wikimedia commons, Zidul Berlinului

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.