Primii mei vecini sînt ca niște personaje aproape inventate. Pot să jur că nu i-am cunoscut niciodată. Dar ei au fost acolo. În casa din stînga, în cea din dreapta, peste drum sau peste două străzi. Îi știu din poveștile părinților, dar imaginea mea despre ei – cum arătau, cum se purtau, cum vorbeau – nu știu dacă e cea reală sau dacă mintea mea nu le-a creat un chip, o voce, un caracter. Îmi amintesc ca prin vis o femeie oarbă, cu părul împletit în două cozi -lungi și subțiri, care stătea în casa din fundul străzii. Nevăzătoare fiind, se descurca, însă, singură aproape cu tot ce avea de făcut prin casă. Uneori, mama ne lăsa pe mine și pe fratele meu (mai mare) să stăm în curtea ei, să-i mai ținem de urît. Asta chiar îmi amintesc, pentru că știu că îi recitam toate poeziile și îi cîntam toate cîntecele pe care le știam, iar într-o zi era să o pățesc, cînd – nu mă întrebați de ce! – ne-am jucat, eu și fratele meu, „de-a mortul“. Și știam noi că morții au vată în nas. Toată strada a aflat apoi de spaima pe care am tras-o cînd am descoperit că nu mai puteam să respir, iar săraca femeie nu știa de ce plîng.

Eram prea mică și cred că m-am intersectat vreo patru ani cu primii mei vecini. Pînă cînd ne-am mutat la bloc.

Era unul dintre puținele blocuri care, pe vremea aceea, puteau fi cumpărate, printr-un împrumut făcut la CEC. Așa numitele blocuri PP – adică proprietate personală. Cînd mă gîndesc acum, realizez că era aproape un nonsens în comunism. Dar au fost construite cîteva astfel de blocuri în oraș. Celelalte – cele mai multe – aveau apartamente care erau date de stat cu chirie. Ai mei de-abia au găsit un apartament din ăsta, bun de cumpărat, la etajul 4 al unuia dintre blocuri. Așa că ne-am trezit cu vecini noi, care au fost acolo – în apartamentul din stîn-ga sau din dreapta, la etajul de jos sau pe scara cealaltă – aproape 30 de ani. Pînă am plecat eu. În alt oraș, în alt bloc, cu alți vecini.

Ne-am trezit, așadar, la începutul anilor ’70, în blocul din cartierul Tineretului, din Giugiu, tot felul de oameni. Majoritatea muncitori. Dar aveam pe scară și o profesoară, și o secretară de partid, și un inginer la un abator. În rest, muncitori. Douăzeci de familii, cu 21 de copii, în total. La etajul 4, unde stăteam noi, eram cei mai mulți. Locuiam acolo, în cele patru apartamente de pe palier, șapte copii. Mai toți eram de aceeași vîrstă, ceea ce a fost grozav. Am crescut împreună și ne-am jucat împreună. Jocuri din acelea adevărate. N am ratat nimic: „Elasticul“, „Flori-Fete-Filme sau Băieți“, „Țară-țară, vrem ostași“, „Verde-stop, n-ai voie să iei“, „Bîza“, „Șotronul“, „Mima“, „V-ați ascunselea“… tot ce vrei și ce nu vrei! Băieții trăgeau cu cornete în trecători, iar noi, fetele, întindeam preșurile pe iarba din fața blocului, aduceam păpușile și le făceam mîncare din iarbă și pămînt, sub geamul lui Tanti Florica de la parter. Toate astea le făceam cu vecinii mei copii. Cu Liliana, de la 2, am fost colegă de bancă dintr a întîia pînă într-a patra. Avem clasica fotografie din prima zi de școală, în bancă: două fetițe speriate, cu pampoane mari, ca niște urechi de Minnie Mouse (chiar dacă noi nu prea știam cine e Minnie -Mouse). Cu Angelica, de la 1, m-am împrietenit cînd am crescut un pic și mi-ar fi plăcut să fie iubita fratelui meu, așa că apelam la tot felul de strategii copilărești pentru a-i face să se pupe. Avem o fotografie împreună în fața blocului, lîngă un cireș care era la vremea aceea cît noi – două fetițe de 6 7 ani tunse „castron“ și agățate de o coardă. Înainte să fie tăiat, însă, acum cîțiva ani, cireșul ajunsese cît blocul și continua să facă cireșe mari, pietroase și bune. Cu Dana, de la 3, am rămas prietenă pînă azi și am amintiri de pe vremea cînd mamaia ei mă lăsa, uneori, cu biberonul plin cu lapte, să-i dau să mănînce, cînd era bebeluș. Se spune că, uneori, chiar eu, ditamai fata de școală, îi beam laptele din biberon, dar nu au existat niciodată probe în acest sens, așa că lucrurile au rămas nelămurite. De Vali, de la 2, mi-a plăcut, dar pentru că nu știam cum să-i arăt asta (eram prin clasa a II-a!), îl băteam, cum prindeam ocazia, iar el începea să plîngă și maică-sa, o femeie despre care am crezut întotdeauna că muncește prea mult, mă certa de la fereastră. Striga la mine să îi las băiatul în pace.

Multe făceau sau strigau vecinii de la sau la ferestre. Era ca un repertoriu intrat într-un soi de folclor. De la „Tanti Geta, o lăsați pe Georgiana afară?“ la „Intră în casă, că e tîrziu!“ sau „Hai la masă!“, „Mai stau un pic!“, „Să nu te miști din fața blocului!“, „Mama, Petre de la 2 nu vrea să-mi dea și mie mingea!“, „Mișcă te în casă, imediat!“, „Vecină, vezi că iar curge la baie țeava aia!“, „Hai, nu vii pe la mine?“, „Lasă că vezi tu!“.

Tot de la geamuri se arunca uneori o minge uitată în casă sau un pulovăr sau o căciulă – dacă te prindea seara afară și se făcea frig. Sau un măr, să nu-ți fie foame. Ba, uneori, se lăsa ușor în jos o sfoară de la un geam și legam de ea te miri ce: o cheie sau un obiect care căzuse de la etaj și, ca să nu mai coboare vecinul, îl trăgea cu sfoara înapoi.

Primul telefon a fost instalat pe scara blocului tîrziu, cînd eu eram deja prin clasa a VIII-a. Așa că am prins vremurile acelea cînd vecinii își băteau la ușă ca să-și spună sau ca să-și ceară lucruri. Iar ușile se deschideau mai întotdeauna și mai întotdeauna se dădea ceașca de ulei sau lingura de zahăr sau cana de făină cerută. Vecinii nu prea se uitau pe vizor. Deschideau ușa larg, cu încredere. Doar noi, copiii vecini, fuseserăm învățați să nu deschidem ușa pînă nu întrebăm de trei ori „Cine e?“ și pînă nu ne asigurăm că știm cine e de partea cealaltă.

O fereastră de la etajul 2, care dădea în spatele blocului, a fost scena unei povești de dragoste neacceptate de părinții fetei. De acolo, de la etajul 2, și-a aruncat sacii cu haine, iar ea a plecat pe ușă, cu mîinile goale, și nu s-a mai întors. A fugit de acasă.

Erau, însă, și ferestre de la care nu striga nimeni, niciodată, nimic. Erau ferestrele de la care, după perdea, se știa cine intră, cine iese, cînd, cu cine. Pentru orice eventualitate.

Faptul că ne-am nimerit acolo, în PP-ul de pe strada Tineretului, tot felul de oameni s-a dovedit a fi o întîmplare fericită. Erau anii comunismului, cînd totul se vindea pe cartelă, iar multe lucruri nu se găseau în magazine. Însă o vecină lucra la fabrica de pîine și avea o listă cu vecinii cărora le aducea – contracost sau pentru alte produse, la schimb – pîine caldă, făină sau chiar drojdie. Un vecin lucra la Abator și vindea carne proaspătă pe scară. Altul aducea de la fabrica de conserve unde lucra tot felul de legume cu care aproviziona vecinii. Bucăți mari de pînză de la „Dunăreana“ – fabrica de textile – se găseau la vecina de la 3. Și tot așa. Nu înțelegeam, copil fiind, de ce se făcea trocul ăsta, chiar dacă uneori primeam sau dădeam unele produse, cînd nu era mama acasă. Era, de fapt, modul în care ne ajutam între noi, vecinii, să trecem prin comunism. Nimeni nu a turnat niciodată pe nimeni, nimeni nu s-a certat niciodată (prea tare) cu nimeni. Cred. Iar pe vremea aceea nu existau bormașini. Cred.

Locul acela căruia îi spuneam generic „fața blocului“ – și care acum nu prea mai există – a fost și un fel de școală. La cei șapte ani de acasă se pot adăuga foarte bine și cei „cîțiva ani din fața blocului“. Erai învățat să spui sărut mîna vecinilor. Iar dacă nu o făceai, vecinii te trăgeau de mînecă: „Hei, tu nu știi să spui sărut mîna? Ți-a mîncat pisica limba?“ Sau, dacă ne auzeau vorbind prostii – și ne mai auzeau! –, erau primii care ne certau. Ba nimeni nu se supăra prea tare dacă un vecin ne trăgea o ușoară urecheală sau ne lipea o palmă pe fund.

Nu-mi amintesc conflicte majore între vecinii mei. De nici un fel. Mai degrabă acum, cînd unii au murit, alții s-au mutat, toți au îmbătrînit… parcă acum s-au mai înstrăinat și au descoperit că ar avea cine știe ce lucruri de împărțit.

Eu am continuat să am alți vecini, în alt oraș, în alt bloc. De data aceasta, cu douăzeci de apartamente pe palier. Îi știu doar pe cîțiva: doamna Iulia, care era prietenă cu doamna de la care am cumpărat garsoniera, vecina din dreapta – o bătrînă doamnă cu origini rusești și cu ochi incredibil de albaștri –, „dom’ profesor“ care nu mai iese cu zilele din casă, a slăbit mult și nu mai face glumele pe care le făcea cînd ne întîlneam la lift acum cîțiva ani, doamna care-mi udă florile cînd plec în concediu și… administratorul. A, să nu uit, că n am cum: mai e vecinul de deasupra, care mă inundă periodic.

Vecinii mei de azi, din București, nu îi știu. Dar îi simt. Și îi aud în fel și chip. În chip de bormașină, de pat care scîrțîie, de pași grei care traversează camera de la un capăt la altul în fugă, parcă, de bași care se aud în boxe, de oameni grăbiți, încruntați.

În rest, în blocul meu e liniște, ca într-o stațiune. 

Liliana Nicolae este jurnalist.