În Occident, mai ales în SUA, se vorbește mult despre self-esteem, se scriu mii de cărți motivaționale și inspiraționale. Stima de sine se „construiește“ încă din copilărie, există o educație în acest sens, se pune accent pe dezvoltarea personală. În România, cel puțin în perioada comunismului, în sistemul de învățămînt, de pildă, existau turme de elevi, nu individualități. Cît despre stima de sine, învățasem despre ea doar din faimoasele versuri „Stima noastră și mîndria, Ceaușescu, România!“. Așa s-a format o generație destul de timorată și fără o prea mare încredere în forțele proprii. Cei care aveau stimă de sine se confundau, de fapt, cu șmecherii, orgolioșii, infatuații. Lucrurile, în ceea ce privește școala, nu s-au schimbat prea mult nici acum. Totuși, copiii de astăzi, tinerii, au ceva mai mult „tupeu“ decît cei din generația noastră, la vîrsta lor par mai siguri pe ei, însă nu-mi dau seama dacă asta s-ar traduce, de fapt, prin stimă de sine sau din nou e o doar o aparență. Dacă, la școală, dezvoltarea personală încă nu contează prea mult, în schimb părinții „pompează“ acasă în copiii lor stimă de sine – prin încurajări repetate, „ești cel mai bun“, prin supraevaluarea calităților și minimalizarea defectelor.

Astfel, cresc copii prea siguri pe ei, care, atunci cînd încep să trăiască pe cont propriu, fără protecția părinților, și trebuie să facă față unor adevărate competiții, se întîmplă să clacheze, iar așa-zisa stimă de sine se dovedește a fi găunoasă și plină de nesiguranțe. Însă stima de sine se poate „repara“ în timp – astăzi există psihoterapie și, mai nou, mai ales în mediul de afaceri, coaching. Totuși, atît psihologii, cît și „antrenorii“ susțin că stima de sine vine din copilărie și este o chestiune de educație. Se mai întîmplă un fenomen cu cei care își petrec mai mulți ani în Vest și se întorc plini de entuziasm în România. Inițial, pentru ei totul devine posibil chiar și aici, iar încrederea și respectul pe care și le au asimilat în societățile occidentale sînt molipsitoare pentru cei din jur. Se poate spune că se întorc cu o altă stimă de sine, însă în momentul în care se lovesc de vechile metehne și mentalități, aceasta dispare treptat, revin la tiparele din copilărie. Așadar, societatea susține stima de sine a indivizilor care fac parte din ea? În România, să fie de vină atitudinea „mioritică“, pasivă și uneori contemplativă, lipsa de implicare? Și, în fond, ce mai înseamnă stima de sine? Sînt doar cîteva dintre întrebările la care Dosarul de față încearcă să răspundă. Veți putea citi opinii diferite despre stima de sine, din perspectivele unui istoric – Adrian Cioroianu, a unui scriitor – Florin Iaru, a unui sociolog – Laura Grünberg, a unui profesor – Horia Corcheș, a unei studente în Marea Britanie și a unei eleve de liceu. În plus, am stat de vorbă cu inițiatoarea unei companii de training și coaching pentru mediul corporate – Georgeta Dendrino – și cu un psihoterapeut – Valentin Radu Arsene. 

Ilustraţie de Ion BARBU