Cum să fii cu un bestseller

Publicat în Dilema Veche nr. 722 din 21-27 decembrie 2017
Cum să fii cu un bestseller jpeg

Într-o conferință TED, autoarea bestseller-ului Mănîncă, roagă-te, iubește, Elizabeth Gilbert, vorbește despre dificultatea de a depăși momentul unui succes fulminant, care vine la pachet cu creșterea stimei de sine la cote maxime. După trezirea din euforie însă, te poate pîndi depresia, teama că niciodată nu vei mai atinge acel potențial, așadar că vei deveni un ratat. Sau – alternativa propusă de scriitoarea-jurnalistă – poate urma acceptarea de sine și poziționarea într-un orizont al lucrului bine făcut. Șarmantă cum e, Elizabeth Gilbert pare trecută pe la școala psihologiilor de dezvoltare personală, într-o cheie oarecum glamour, e drept. Că o spune bazîndu-se pe propriile instincte sau pe niște cursuri/cărți citite de dezvoltare personală nu face decît să definească foarte plastic, printr-o incursiune sintetică în istoria conceptului de inspirație, relația dintre stima de sine și acceptarea de sine, fără a le numi ca atare. E ușor, veți spune, mi-am spus și eu, să vorbești cînd ai milioane de dolari în cont și o sală plină de oameni spilcuiți care te ascultă, te aplaudă, rîd la glumițele tale. Dar ia să te văd, ce-ai face dacă în fața ta ar fi o clasă de elevi turbați, n-ai fi scris un bestseller, ci, maximum, niște articolașe pentru revista școlii în care ești profesoară, iar în cont ți-ar bălti vreo 20 de milioane de lei, nu dolari, leafa lunară tocmai intrată?

Profesorul român e, se spune adesea, o victimă a epocii. Timpuri năuce, tîmpe, în care educația nu mai valorează doi bani, ca atare societatea, în ansamblul ei, nu face decît să lovească în imaginea profesorului și să-i știrbească stima de sine. Prost plătit, căci nu produce, prost văzut, căci nu are statut, în fine, prost, căci nu e un specialist bine pregătit. Dau în el mass media, guvernanții, inspectorii, părinții, ba chiar și elevii (toți aceștia, se știe, mult mai evoluați social și intelectual, ca să nu mai spun economic, deci îndreptățiți să evalueze). Or, ne spune și Elizabeth, stima de sine este ceea ce ne crește sau ne scade prin raportarea la mediu, prin interacțiune cu mediul. Chiar așa este, o mass-media submediocră pusă doar pe scandal, care vînează delirul, un mediu guvernamental (intră aici și inspectoratele școlare) interesat doar de medalii și de portofolii, părinți care se cred angajatori – nu sînt, să ne înțelegem, prin faptul că plătesc taxe, angajatori care știu cu ce se mănîncă educația! – și elevi plictisiți, emfatici sau poate, iertați-mă, în unele cazuri chiar abrutizați, toți se pricep să scrie fișa postului profesorului, să i dea castane în cap și să-l pună la punct: stai jos, prostovane! Ohooo, cîte am trăit de-astea! Și cîte am văzut cu toții, de la părintele care a obținut sancționarea unei profesoare pentru că aceasta a recomandat vizionarea unui film despre Rimbaud și Verlaine, pînă la situații în care elevii agresează profesori. Tirania aceasta a mediului, a părinților și a mass-media mai ales, e acidul care topește de zeci de ani stima de sine a profesorilor, a breslei acestora. Cunosc profesori excelenți, admirabili, cultivați, care își trăiesc viața ca pe o anexă a profesiei aproape, ironizați grobian de părinți semidocți, aflați însă în poziții sociale superioare. Părinți care își traumatizează copiii, îi traumatizează pe profesori de asemenea, cu disprețul sau agresivitatea lor. Cunosc directori și inspectori școlari dispuși să plece capul, să facă pe plac părinților cu orice preț, din varii motive, de la teama pentru propria poziție pînă la așa-zisul prestigiu al școlii sau al instituției sau al județului. Să nu fie scandal. Mulți factori, extrem de mulți, au generat în zeci de ani știrbirea stima de sine a breslei. Și nu cred că lucrurile sînt reversibile prea curînd, semne nu se întrevăd.

Sînt, însă, și profesorii cu partea lor de vină? Intri în săli profesorale în care privirile sînt opace, discuțiile pline de gustul murăturilor. Fie oameni care par că se tem să-și exprime opiniile, fie care pur și simplu nu le au. Mai auzi cîte un veleitar care se laudă cu cele enșpe articole scrise de-a lungul vieții, cîte un frustrat care crede că ar fi meritat o poziție socială mai vizibilă, mai vezi cîte unul preocupat să te urmărească dacă te-ai bărbierit și să interpreteze asta, altul care nu ajunge la ore cîte o jumătate de zi și nu se obosește măcar să anunțe. Îți pare, uneori, că e o zbatere a marginalilor, cu ambiții provinciale, care-i macină, îi ruinează. Plutind, toți aceștia, printre mănușile de piele, printre parfumuri, printre gablonțuri și alte nimicuri care se vînd zilnic în sălile profesorale. Sigur, sînt necesare nevoi mijloace, cum le-ar spune Tudor Vianu, dar ce simți că lipsește, cumva, sînt nevoile scopuri. Nu generalizez, însă. Spuneam mai sus despre pierderea stimei de sine a breslei. Nu cred că ea se aplică și în toate cazurile particulare. Căci, să ne înțelegem, cei care, luați individual, și-au pierdut stima de sine nu prea au sens nici pentru ei înșiși. Lupta lor e doar în afară, o luptă a frustărilor, raportată la mediu.

Atunci cînd statutul tău nu reprezintă pentru tine ceva rușinos, nu mai riști să ai probleme cu stima de sine. Poți fi obosit, nemulțumit de salarizare, poți să nu fii de acord cu programa școlară, cu orele puse de la 8 dimineața sau cu manualul unic, dar nu-ți vei pierde stima de sine, pentru că poți rămîne în acord cu tine însuți. Cînd am renunțat să mai fiu inspector școlar, pentru că pur și simplu nu mă mai regăseam acolo, în politicile actuale, în relațiile interumane promovate de instituție etc., multă lume s-a mirat că m-am regăsit firesc la catedră. Cu greutățile, neajunsurile, uneori cu eșecurile acesteia, mereu am răspuns că nu e nimic deosebit: sînt profesor de meserie, nu inspector. Mă ajută familia, prietenii, cărțile, scrisul. Adică toate acele dimensiuni ale vieții care contează, cum contează și profesia, în ordinea acceptării de sine. Și, cînd acum vreo săptămână, după o oră, un elev de-a noua a reacționat cu un gest de ridicare a mîinii, un fel de pffff, m am speriat o clipă și l am întrebat: ce i, Călin? Nimic, dom’ profesor, mi-a răspuns, dar mi se pare așa de fain că există toate lucrurile astea, că sîntem contemporani cu unii dintre scriitorii ăștia. Și-atunci m am relaxat. Căci poate trecuse momentul meu de glorie, poate nu voi mai fi vreodată inspector și nu voi mai scrie vreo carte care să aibă succesul, modest și el, pe care l-au avut cele scrise până acum, dar – Hei! – sînt încă atî­tea cărți de citit, oameni de iubit și de prețuit, elevi cărora să le arăți ce bine e să fii viu și să gîndești liber.

Afară tocmai mă aștepta un prieten, cu Attila Bartis, împreună cu care urma să călătoresc pînă la Tîrgu Mureș. Am rămas apoi cu un gînd, sentimentul blîndeții despre care scriitorul ne vorbise pe drum, asociindu-l cu modul în care mulți indonezieni săraci își trăiesc viața. Povestea din proprie experiență, căci a locuit în ultimii ani mult în Indonezia. Acum, scriind aceste rînduri, îmi dau seama și de ce pot trăi ei în blîndețe: pentru că nu stima de sine le stabilește limitele, ci acceptarea de sine. Sînt convins că asta nu-i face pur și simplu docili, lipsiți de aspirații, abulici, ignoranți. O fi ținînd de spiritualitatea orientală, acolo unde și Elizabeth Gilbert găsise echilibrul? Sper că nu, și mai sper că, dacă stima de sine a breslei profesorilor nu se va restabili curînd, măcar acceptarea de sine a fiecărui profesor să fie salvarea sistemului nostru educațional, deci a copiilor noștri. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.