Într-o conferință TED, autoarea bestseller-ului Mănîncă, roagă-te, iubește, Elizabeth Gilbert, vorbește despre dificultatea de a depăși momentul unui succes fulminant, care vine la pachet cu creșterea stimei de sine la cote maxime. După trezirea din euforie însă, te poate pîndi depresia, teama că niciodată nu vei mai atinge acel potențial, așadar că vei deveni un ratat. Sau – alternativa propusă de scriitoarea-jurnalistă – poate urma acceptarea de sine și poziționarea într-un orizont al lucrului bine făcut. Șarmantă cum e, Elizabeth Gilbert pare trecută pe la școala psihologiilor de dezvoltare personală, într-o cheie oarecum glamour, e drept. Că o spune bazîndu-se pe propriile instincte sau pe niște cursuri/cărți citite de dezvoltare personală nu face decît să definească foarte plastic, printr-o incursiune sintetică în istoria conceptului de inspirație, relația dintre stima de sine și acceptarea de sine, fără a le numi ca atare. E ușor, veți spune, mi-am spus și eu, să vorbești cînd ai milioane de dolari în cont și o sală plină de oameni spilcuiți care te ascultă, te aplaudă, rîd la glumițele tale. Dar ia să te văd, ce-ai face dacă în fața ta ar fi o clasă de elevi turbați, n-ai fi scris un bestseller, ci, maximum, niște articolașe pentru revista școlii în care ești profesoară, iar în cont ți-ar bălti vreo 20 de milioane de lei, nu dolari, leafa lunară tocmai intrată?

Profesorul român e, se spune adesea, o victimă a epocii. Timpuri năuce, tîmpe, în care educația nu mai valorează doi bani, ca atare societatea, în ansamblul ei, nu face decît să lovească în imaginea profesorului și să-i știrbească stima de sine. Prost plătit, căci nu produce, prost văzut, căci nu are statut, în fine, prost, căci nu e un specialist bine pregătit. Dau în el mass media, guvernanții, inspectorii, părinții, ba chiar și elevii (toți aceștia, se știe, mult mai evoluați social și intelectual, ca să nu mai spun economic, deci îndreptățiți să evalueze). Or, ne spune și Elizabeth, stima de sine este ceea ce ne crește sau ne scade prin raportarea la mediu, prin interacțiune cu mediul. Chiar așa este, o mass-media submediocră pusă doar pe scandal, care vînează delirul, un mediu guvernamental (intră aici și inspectoratele școlare) interesat doar de medalii și de portofolii, părinți care se cred angajatori – nu sînt, să ne înțelegem, prin faptul că plătesc taxe, angajatori care știu cu ce se mănîncă educația! – și elevi plictisiți, emfatici sau poate, iertați-mă, în unele cazuri chiar abrutizați, toți se pricep să scrie fișa postului profesorului, să i dea castane în cap și să-l pună la punct: stai jos, prostovane! Ohooo, cîte am trăit de-astea! Și cîte am văzut cu toții, de la părintele care a obținut sancționarea unei profesoare pentru că aceasta a recomandat vizionarea unui film despre Rimbaud și Verlaine, pînă la situații în care elevii agresează profesori. Tirania aceasta a mediului, a părinților și a mass-media mai ales, e acidul care topește de zeci de ani stima de sine a profesorilor, a breslei acestora. Cunosc profesori excelenți, admirabili, cultivați, care își trăiesc viața ca pe o anexă a profesiei aproape, ironizați grobian de părinți semidocți, aflați însă în poziții sociale superioare. Părinți care își traumatizează copiii, îi traumatizează pe profesori de asemenea, cu disprețul sau agresivitatea lor. Cunosc directori și inspectori școlari dispuși să plece capul, să facă pe plac părinților cu orice preț, din varii motive, de la teama pentru propria poziție pînă la așa-zisul prestigiu al școlii sau al instituției sau al județului. Să nu fie scandal. Mulți factori, extrem de mulți, au generat în zeci de ani știrbirea stima de sine a breslei. Și nu cred că lucrurile sînt reversibile prea curînd, semne nu se întrevăd.

Sînt, însă, și profesorii cu partea lor de vină? Intri în săli profesorale în care privirile sînt opace, discuțiile pline de gustul murăturilor. Fie oameni care par că se tem să-și exprime opiniile, fie care pur și simplu nu le au. Mai auzi cîte un veleitar care se laudă cu cele enșpe articole scrise de-a lungul vieții, cîte un frustrat care crede că ar fi meritat o poziție socială mai vizibilă, mai vezi cîte unul preocupat să te urmărească dacă te-ai bărbierit și să interpreteze asta, altul care nu ajunge la ore cîte o jumătate de zi și nu se obosește măcar să anunțe. Îți pare, uneori, că e o zbatere a marginalilor, cu ambiții provinciale, care-i macină, îi ruinează. Plutind, toți aceștia, printre mănușile de piele, printre parfumuri, printre gablonțuri și alte nimicuri care se vînd zilnic în sălile profesorale. Sigur, sînt necesare nevoi mijloace, cum le-ar spune Tudor Vianu, dar ce simți că lipsește, cumva, sînt nevoile scopuri. Nu generalizez, însă. Spuneam mai sus despre pierderea stimei de sine a breslei. Nu cred că ea se aplică și în toate cazurile particulare. Căci, să ne înțelegem, cei care, luați individual, și-au pierdut stima de sine nu prea au sens nici pentru ei înșiși. Lupta lor e doar în afară, o luptă a frustărilor, raportată la mediu.

Atunci cînd statutul tău nu reprezintă pentru tine ceva rușinos, nu mai riști să ai probleme cu stima de sine. Poți fi obosit, nemulțumit de salarizare, poți să nu fii de acord cu programa școlară, cu orele puse de la 8 dimineața sau cu manualul unic, dar nu-ți vei pierde stima de sine, pentru că poți rămîne în acord cu tine însuți. Cînd am renunțat să mai fiu inspector școlar, pentru că pur și simplu nu mă mai regăseam acolo, în politicile actuale, în relațiile interumane promovate de instituție etc., multă lume s-a mirat că m-am regăsit firesc la catedră. Cu greutățile, neajunsurile, uneori cu eșecurile acesteia, mereu am răspuns că nu e nimic deosebit: sînt profesor de meserie, nu inspector. Mă ajută familia, prietenii, cărțile, scrisul. Adică toate acele dimensiuni ale vieții care contează, cum contează și profesia, în ordinea acceptării de sine. Și, cînd acum vreo săptămână, după o oră, un elev de-a noua a reacționat cu un gest de ridicare a mîinii, un fel de pffff, m am speriat o clipă și l am întrebat: ce i, Călin? Nimic, dom’ profesor, mi-a răspuns, dar mi se pare așa de fain că există toate lucrurile astea, că sîntem contemporani cu unii dintre scriitorii ăștia. Și-atunci m am relaxat. Căci poate trecuse momentul meu de glorie, poate nu voi mai fi vreodată inspector și nu voi mai scrie vreo carte care să aibă succesul, modest și el, pe care l-au avut cele scrise până acum, dar – Hei! – sînt încă atî­tea cărți de citit, oameni de iubit și de prețuit, elevi cărora să le arăți ce bine e să fii viu și să gîndești liber.

Afară tocmai mă aștepta un prieten, cu Attila Bartis, împreună cu care urma să călătoresc pînă la Tîrgu Mureș. Am rămas apoi cu un gînd, sentimentul blîndeții despre care scriitorul ne vorbise pe drum, asociindu-l cu modul în care mulți indonezieni săraci își trăiesc viața. Povestea din proprie experiență, căci a locuit în ultimii ani mult în Indonezia. Acum, scriind aceste rînduri, îmi dau seama și de ce pot trăi ei în blîndețe: pentru că nu stima de sine le stabilește limitele, ci acceptarea de sine. Sînt convins că asta nu-i face pur și simplu docili, lipsiți de aspirații, abulici, ignoranți. O fi ținînd de spiritualitatea orientală, acolo unde și Elizabeth Gilbert găsise echilibrul? Sper că nu, și mai sper că, dacă stima de sine a breslei profesorilor nu se va restabili curînd, măcar acceptarea de sine a fiecărui profesor să fie salvarea sistemului nostru educațional, deci a copiilor noștri. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Foto: flickr