La naştere, toţi copiii sînt supradotaţi. De cei care pălesc, mamele sînt responsabile total!“ Este titlul unui interviu cu „antrenorul de genii“ Florian Colceag, care a fost intens distribuit în mediul virtual acum un an. M-a uimit frenezia cu care mamele dădeau share (aprobator) acestui material care conține, încă din titlu, o doză bună de shaming & blaming chiar la adresa lor. Cu alte cuvinte, dacă odrasla (prin naștere genială) nu performează la apogeul calităților sale, există un singur vinovat: mama. Las la o parte faptul că logica ne-ar spune că, dacă considerăm toţi copiii supradotaţi, atunci supradotarea nu mai există, ea devenind normă, și mă întreb oare unde este rolul tatălui (și, eventual, al familiei) în viziunea antrenorului de genii. Din păcate, în imaginarul colectiv, mama a rămas această eternă Fefeleagă care poartă pe umerii ei, de una singură, povara creșterii și educării copilului, eșecul „realizării“ acestuia fiind în întregime „vina“ ei.

Am simțit asta pe pielea mea de mai multe ori, cînd reacția socială față de gesturile și comportamentele „ieșite din normă“ ale copiilor mei a fost de învinovățire (uneori tacită, alteori foarte directă) a singurei responsabile: eu. La prima serbare din viața ei de boboc de grădiniță, Clara mea a refuzat să cînte și să danseze, intrînd într-un soi de grevă care la început a fost amuzantă, pînă cînd a devenit apoi deranjantă pentru toți ceilalți părinți. Toți copiii erau așezați în semicerc pe scaunele pitice așteptînd rîndul să performeze poezii de Crăciun la microfon, numai Clara își întorsese scăunelul, își azvîrlise cît colo balerinii de prințesă și făcea glume și mutrițe, stricînd fotografiile părinților care încercau să imortalizeze momentul. După zece minute, privirile tuturor s-au întors șocate către mine. Am auzit în public murmure dezaprobatoare și întrebări șoptite: „Cine-i maică-sa?“, „E prost-crescută fetița!“ „Poate nu a dormit destul“ – o părere ceva mai împăciuitoare. Le-am zîmbit tuturor, încercînd să le fac semn că situația e sub control, dar simțeam ostilitatea ca o pîclă groasă care mă învăluia. Situația, desigur, a scăpat de sub control, Clara a convins un băiețel să i se alăture în acțiunea de sabotare a serbării, mama lui a intrat în panică, iar eu am plecat acasă copleșită de vină.

Sigur greșisem pe undeva în educația copilului. Sau poate că… dimpotrivă? – m-am gîndit a doua zi. Poate că, într-o cu totul altă paradigmă, copilul meu purta germenii unui soi de nonconformism care îl va transforma mai tîrziu într-o „rebel girl“, de felul celor care apar acum în noua literatură pentru copii. Be yourself, be different, follow your dream – sînt mantrele aspiraționale ale noii generații, livrate de manualele care te învață să-ți găsești drumul potrivit în viață, de discursurile TED ținute de copii educați în sistem homeschooling (sau, și mai radical, de copii unschooled), de diverși guru ai dezvoltării personale. Însă cum se împacă aceste mantre cu obediența pe care se presupune că ar trebui să le-o insuflăm, ca părinți, pentru a se integra în „sistem“? Fă-ți lecțiile, stai cuminte, mănîncă tot, nu deranja adulții, învață poezia și cîntecelul pentru serbare, chiar dacă nu-ți plac, chiar dacă nu înțelegi o iotă din ele, chiar dacă (am pățit-o de nenumărate ori!) conțin greșeli gramaticale sau idei stupide. Iată o mostră, din poezia de absolvire a grădiniței, pe care a avut-o de învățat Anton, băiețelul meu: „Pe doamnele învățătoare eu le rog ca să mă ierte / Dacă-n timpul grădiniței le-am făcut ca să mă certe.“ În timp, am învățat să negociez cu „sistemul“, astfel încît să nu ajungem în stadiul de „eșec educațional“ total, cum se întîmplase mai demult cu Clara, dar nici să nu-mi transform copilul într-un roboțel obedient, care recită papagalicește tot ce i se cere, pentru mulți părinți asta fiind confirmarea absolută a „succesului“: copilul care spune perfect poezia, pe scenă, la microfon, imortalizat pe camera video, pentru a fi arătat mai apoi lumii pe canalele de social media. Am negociat cu educatoarele să scoatem din poezie versurile cu care nu sîntem de acord, Anton a învățat restul, le a recitat în felul lui, serbarea a ieșit bine, toată lumea a fost mulțumită. Nu l-am pus pe Facebook și nu am luat like-uri, deși în alte situații îmi expun destul de mult copiii în mediul virtual.

De parcă nu ar fi fost de ajuns presiunea pe care probabil părinții au simțit-o dintotdeauna în legătură cu performanțele copiilor lor, mediul virtual a venit ca o cireașă pe tortul succesului și vieții perfecte la care aspirăm cu toții. La sfîrșit de an școlar sau în preajma evaluărilor naționale, peretele de Facebook se umple de poze cu copii cu coronițe și diplome, copii recitînd la serbări, copii la petreceri de absolvire (nu, nu doar de liceu, ci și de grădiniță), rezultate școlare care dovedesc că eforturile părinților nu au fost în zadar. E momentul de glorie, în care nici un antrenor de genii nu te mai poate face să simți că te-ai ratat ca mamă, comentariile care curg în subsolul pozelor dovedind-o din plin: „Ce copil deștept și frumos!“, „Să vă trăiască, să vă bucurați de el!“, „Bravo, așa părinți, așa copil!“.

Nu sînt deloc străină de acest impuls, am simțit și eu nevoia să mă laud cu succesele școlare ale copiilor mei, în ziua în care Clara a venit acasă mîndră și mi-a spus: „Mama, azi la școală am fost cea mai bună!“ „Bravo, la ce anume?“, am întrebat, simțind cum îmi crește orgoliul de mamă. „La sport, la mersul piticului!“, a venit răspunsul ei prompt. 

Adina Rosetti este scriitoare. Cea mai recentă carte a sa este Aiurea-n tramvai. Aventurile lui Anton în Țara Cuvintelor Anapoda, Editura Curtea Veche, 2018.