Speranța din colțul regretului

Alina PAVELESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 845 din 18 - 24 iunie 2020
Speranța din colțul regretului jpeg

Pe aproape orice ton l-ai pronunța, cuvîntul „regret” are, pentru cei mai mulți dintre noi, un aer chic, de nostalgie romantică. Adultul cu regrete e un om care a avut cîndva un viitor. Chiar dacă fostul viitor nu i s-a concretizat în prezent așa cum se aștepta, ceva din aura lui îl însoțește toată viața. Asta se verifică cel mai bine în cazul intelectualilor: îmi amintesc că, în facultate, aveam doi profesori deveniți pînă la urmă alcoolici fără operă, despre care ni se șoptea cu respect că „au fost cîndva tineri de viitor”. Sigur, pentru cel care trăiește într-un prezent perpetuu, fără viitor, viața e mult mai simplă și, în general, lipsită de regrete, dar astfel de indivizi sînt atît de puțini încît istoria nici nu-i prea pune la socoteală. Între cele două extreme, se află o categorie destul de numeroasă de oameni care își impun să nu aibă regrete și care, ca să reușească, se conving, singuri sau prin intermediul coaching-ului motivațional, că prezentul e doar suma alegerilor pe care le-au făcut în trecut. Ca toate automotivațiile, și aceasta are doza ei de iluzoriu, dar prezintă avantajul că îți oferă o imagine de sine mult mai reconfortantă decît simplul regret. Și e întotdeauna însoțită de o geană de speranță. Ce poate fi mai plăcut decît să te imaginezi la o răscruce de drumuri, toate la fel de necunoscute, la fel de pline de promisiuni și/sau primejdii, hotărînd, de liberă voia ta, pe care să o apuci? A fi, măcar pentru o clipă, singurul Dumnezeu al propriei vieți e visul de aur al omului, cu fiorii de groază aferenți cu tot.

Dacă mă uit, fără vreun exces de nostalgie, în urmă, cred că am avut în viața proprie nu mai mult de două astfel de răscruci. Prima a fost cînd a trebuit, la sfîrșitul facultății, să îmi aleg profesia. Dădusem și luasem două examene de angajare: la Arhive și la Televiziunea Română, puteam fi jurnalistă sau arhivistă, două profesii despre care, la vremea aceea, știam la fel de puține lucruri. Orice aș fi ales, nu puteau urma decît o aventură și o inevitabilă descoperire de sine. În chip ciudat, cea mai mare temere a mea nu era că voi alege greșit, ci mai degrabă că, la capătul oricăruia dintre cele două drumuri, eu, cea nouă, s-ar fi putut dovedi o dezamăgire pentru mine, cea veche. În procesul de cumpănire au intervenit – cum altfel? – sfătuitorii din jur. Cea care aproape a reușit să mă pună pe gînduri a fost o profesoară, doamna Lucia Popa. La o șuetă ca între femei, printre paharele de șampanie de la absolvire, mi-a spus în treacăt: „Uită de Arhive, Arhivele, pentru o femeie, înseamnă moartea carierei!”. Coroborat cu visul tatei de a mă vedea vedetă TV, sfatul ei era cît pe ce să mă hotărască. Totuși, între ce așteaptă lumea de la mine și propria mea pace interioară, rareori mi s-a întîmplat să nu știu ce să aleg. Arhivele, chiar și cu fața lor de atunci, de loc în care comunismul uitase să moară și amenința să devină veșnic, mă ademeneau cu cîntecul de sirenă al documentelor și cu perspectiva unei vieți studioase, mult mai pe măsura mea decît alergătura sterilă a vieții de jurnalist. Așa că, în pofida opiniei majoritare, am ales Arhivele. Au trecut de atunci 25 de ani în care am regretat de cel puțin 25 de ori, dar niciodată într-atît încît să mă dezic de argumentul decisiv. E drept, povestea încă nu s-a terminat.

În fine, într-un moment cînd regretam mai tare prima decizie, viața mi-a dat din nou ocazia să aleg, de data asta dacă voiam să continui să trăiesc în România sau, dimpotrivă, să fac ce făceau tot mai mulți oameni din jurul meu, adică să emigrez. O dată în plus, am ales drumul cel mai lipsit de povîrnișuri, adică am rămas. N-a fost la fel de simplu ca prima dată, mi-a luat doi ani să înțeleg că viața de imigrant nu mi-ar fi adus, mai mult decît aceea de arhivist român, recolta așteptată de satisfacții. La urma urmei, indiferent ce ai alege în viață, alegerea cam despre asta e: despre promisiunea unei recolte pe măsura nevoilor tale. Așa cum regretul însuși, tot despre asta e, numai că, în cazul lui, e vorba fie despre promisiuni trădate, fie – iar asta mi se pare mult mai greu de remediat – despre nevoi pe care ți le-ai calculat greșit.

Nu știu alții ce simt, dar pe mine, una, recoltele nu m-au trădat niciodată pînă la capăt. M-au surprins, asta, da, aproape întotdeauna, plăcut sau neplăcut, însă din acea surprindere s-a născut mai mereu șansa unor noi alegeri. Altfel spus, o nouă sursă de speranță. Relația mea cu regretul e relația leneșului norocos pe care viața îl ia pe sus și îl distrează ca la tiribombe chiar dacă, aparent, el nici măcar nu se ridică de pe canapea. Sînt genul de relativist care nu crede în catastrofe finale: chiar și pe drumul fără întoarcere trebuie să existe măcar două-trei cotituri. Oamenii ca mine nu cred în regret fiindcă, în colțul regretului, întrezăresc mereu o speranță. O fi de bine? N-o fi de bine? Știu că istoria o scriu învingătorii, dar de judecat, o judecă cei care, măcar la răstimpuri, își iau răgazul de a privi totul de pe o canapea, inclusiv propria viață.

Alina Pavelescu e arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Sindromul Stavroghin, Humanitas, 2019.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.