Publicăm o notă (inedită) privind simbolica universală a apei şi un extras din cursul despre traseul liturgic de la Paşte la Cincizecime (L’office de la Pentecôte byzantine. Analyse structurale et thématique), curs pe care P. André Scrima l-a ţinut în 1973-1974 la Universitatea Saint-Esprit, Kaslik, Liban (publicat în André Scrima, Biserica liturgică, Humanitas, 2005). Comentariul redat aici se referă la mijlocul („înjumătăţirea“) acestei perioade liturgice şi la pasajul evanghelic Ioan 7, 37-39 care îi e asociat. (Anca Manolescu)

Apele şi germenii 

Într-o formulare sumară, apele simbolizează totalitatea virtualităţilor. Apele sînt fons şi origo, matricea tuturor posibilităţilor de existenţă… Principiu al nediferenţiabilului şi al virtualului, temei al oricărei manifestări cosmice, receptacul al tuturor germenilor, apele simbolizează substanţa primordială din care se nasc toate formele şi în care se întorc prin regresiune sau prin cataclism. Apele au fost la început; ele revin la sfîrşitul oricărui ciclu istoric sau cosmic (deplasare operată de tradiţia creştină: cerurile şi pămîntul – manifestate – vor dispărea nu prin apă, ci prin foc, prin Duh); ele vor exista de-a pururi, deşi niciodată singure, pentru că apele sînt întotdeauna germinative, cuprinzînd în unitatea lor nefragmentată virtualităţile tuturor formelor. În cosmogonie, în mit, în ritual, în iconografie, Apele împlinesc aceeaşi funcţie, oricare ar fi structura ansamblurilor culturale în care apar: ele precedă orice formă şi susţin întreaga creaţie.

Cufundarea în apă simbolizează regresiunea în preformal, regenerarea totală, noua naştere, fiindcă o asemenea cufundare echivalează cu o dizolvare a formelor, cu o reintegrare în lumea nediferenţială a preexistenţei; iar ieşirea din ape repetă gestul cosmogonic al manifestării formale. Contactul cu apa implică întotdeauna regenerarea, pe de o parte, fiindcă apa fertilizează şi măreşte potenţialul de viaţă, de creaţie. Apa conferă o „nouă naştere“ prin ritualul iniţiatic; vindecă prin ritualul magic; asigură renaşterea post-mortem prin ritualurile funerare. Încorporînd toate virtualităţile, apa devine simbol al vieţii („apa vie“). Bogată în germeni, ea fecundează pămîntul, animalele, femeia. Receptacul al oricărei virtualităţi, prin excelenţă fluidă, suport al devenirii universale, Apa este comparată sau direct asimilată lunii. Ritmurile lunare şi acvatice sînt orchestrate de acelaşi destin; ele comandă apariţia şi dispariţia periodică a tuturor formelor, dau universalei deveniri o structură ciclică.

Simbolismul cufundării – botezul: cufundarea este echivalentă, în plan omenesc, cu moartea, iar în plan cosmic cu catastrofa (potopul) care dizolvă periodic lumea în oceanul primordial. Prin cufundarea în ape totul se topeşte, istoria e abolită; nimic din ceea ce exista înainte nu mai subzistă după cufundare, nici un profil, nici un „semn“, nici un eveniment. Destrămînd formele, apele purifică, regenerează, conduc la renaşteri fiindcă cel ce se cunfundă în ele moare şi se ridică din ele asemenea unui prunc (ieşit din matrice), fără păcat şi fără „istorie“, capabil să înceapă o nouă viaţă şi să primească o nouă revelaţie.

Apa şi Duhul

În Ioan 7, 37-39 izbucneşte acel strigăt: „Iisus… a stat între ei şi a strigat, zicînd: Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Rîuri de apă vie vor curge din pîntecele celui ce crede în mine, precum a zis Scriptura. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-l primească acei ce cred în el“.

Printre imaginile-cheie pentru cunoaşterea sărbătorii Cincizecimii, prima este apa. Ea ne e din belşug oferită – în interiorul textelor – ca un element de semnificaţie simbolică pentru înţelegerea Sfîntului Duh şi, ca atare, pentru înţelegerea întregii desfăşurări interne a Cincizecimii. În ce sens?… Apa (aspectele la care mă voi referi nu aparţin nicidecum exclusiv tradiţiei scripturale iudeo-creştine), apa este într-un anume fel sacrală (nu spun sacră), altminteri spus purtătoare, de la sine, prin ea însăşi, de semnificaţie originară. Fără a o sacraliza, fără a o socoti sacră într-un mod primar, literal (dau drumul la robinet şi mă apuc să ador apa fiindcă e sacră; nu e vorba de asta!), apa e sacrală fiindcă e vehicul de semnificaţie originară, iar această calitate e înscrisă obiectiv în condiţia însăşi a apei, dacă vreţi; e înscrisă înlăuntrul ei, în ceea ce se numeşte corespondenţa arhetipală; apa este un arhetip. Din acest punct de vedere, ea este o constantă universală. Apa izbucneşte, într-un dublu sens – obiectiv şi personal – cu o semnificaţie primordială, cea de matrice. Ea este primul element capabil să zămislească; e purtătoare de putere germinativă. Aşa ni se înfăţişază ea, de pildă, în desfăşurarea narativă a Genezei, unde este anterioară pămîntului. Pămîntul nu este decît o a doua matrice, din care provine omul, e humus. Matricea finală fiind omul însuşi în condiţia lui creatoare: creaţie biologică, procreaţie şi mai cu seamă creaţie spirituală, creaţie culturală. Există un fel de înlănţuire unde apa joacă un rol primordial ca arhetip. Ori de cîte ori ne aflăm în faţa unei imagini semnificative a apei, primim un semnal care ne pune în relaţie cu această profundă zonă originară. Dar ca toţi vectorii simbolici fundamentali, apa este ambivalentă, iar această ambivalenţă este extrem de prezentă în structura Scripturii, chiar din momentul Genezei, şi va fi rezolvată la celălalt capăt al textului, în Apocalipsă.

Apa este ambivalentă de vreme ce e putere germinativă, putere de viaţă şi totodată putere de moarte. Apa e cosmogonică şi haotică, haosul fiind prin definiţie domeniul morţii, al informalului, ceea ce distruge, cel ce distruge, care resoarbe toţi germenii creatului puşi la un moment dat în matricea primă. Există aşadar două aspecte ale apei, iar ele sînt deosebite deja în cuprinsul Genezei atunci cînd se face despărţirea apelor superioare şi a apelor inferioare (Geneza 1, 6 7). Textul trebuie citit, bineînţeles, în aşa fel încît să îi deducem regula, sensul propriu. Nu trebuie să ne imaginăm ceea ce nu este imaginabil. Avem de-a face aici cu ceva care determină imaginarea, ceva ce este imaginant, nu imaginabil, ceva ce pune capacitatea imaginativă în mişcare. Altfel spus, la nivelul prezent în Geneză, apele superioare şi apele inferioare nu sînt compuse din hidrogen şi oxigen, nu au fluiditatea materiei, dar posedă întregul sens care, mai apoi, se poate exprima prin intermediul apei celei mai materiale. Distingerea apelor superioare şi a celor inferioare corespunde perfect ambivalenţei constitutive a simbolismului acvatic. Apele superioare şi apele inferioare sînt separate de tărie (firmamentum), ea fiind, întocmai ca apele, inimaginabilă: e un principiu de discriminare ce împiedică amestecul, confuzia între cele două aspecte, conform textului Genezei. Ni se dă aici o referinţă de gîndire, aşadar de hermeneutică.

Ceea ce face să germineze apele este, aici, prezenţa Duhului: „Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor“ (Geneza 1, 2). Termenul semitic, arameean e şi mai semnificativ: el trimite la pasărea care cloceşte, iar pasărea este, şi ea, una dintre figurile cele mai expresive şi mai universale. În textele imemoriale ale Indiei apare, de pildă, marea lebădă Parahamsa. Mă grăbesc să spun că răspîndirea unui simbol nu trebuie pusă în seama împrumuturilor istorice; problema e mult mai vastă. Important e că explorarea pe care o facem constă într-o coborîre în adîncurile semnificaţiei, în adîncurile vieţii. Există aşadar între Duh şi ape o complicitate: Duhul este cel care face apele să germineze, să devină creatoare. Apa se desparte de aspectul ei întunecat şi distrugător pentru a deveni matricială fiindcă Duhul îi insuflă puterea vieţii şi atunci apa devine vie, apă vie.

Vă spuneam că, în imensa dialectică a Scripturii, ambiguitatea apei nu se rezolvă decît la celălalt capăt al textului, în Apocalipsă, unde se spune, în 21, 1: „Am văzut cer nou şi pămînt nou… şi marea nu mai este“. Acolo nu mai rămîne decît viziunea apei vii şi strigătul Duhului. „Şi Duhul şi mireasa zic: Vino…“ (22, 17).

Există aşadar un fel de soluţie a acestui mare proces care se joacă pe deasupra apelor încă din origini. Iar cînd spun origini, nu trebuie să ne gîndim la originile istorice, paleontologice, fizice, cosmice, ci la originile care se află în noi. Sîntem dintotdeauna şi neîncetat fiinţe originare. Fiecare dintre noi participă neîncetat la origini în măsura în care, înlăuntrul propriei existenţe, reproducem vastul proces al fiinţei. Astfel încît doar prin Duh şi în mod eschatologic apare, în viziunea Apocalipsei, rezolvarea ambiguităţii fiinţei înseşi, fiinţă care poate fi distrugătoare, haotică, întunecată, purtătoare de lupte… Vă amintiţi de marea care e sălaşul balaurului, al lui Leviatan. Iar apa devine apă vie numai prin puterea Duhului.

Toate aceste aspecte sînt date în rezumat şi în transparenţă în sărbătoarea înjumătăţirii Cincizecimii… Apa apare de acum înainte în complicitatea ei cu Duhul, apa este vie, apa este purtătoare de Duh pentru că ea este vectorul matricial al acestei vieţi noi pe care doar Duhul îl poate comunica fiinţei. Apare aici în transparenţă întreaga problemă a celei de a doua naşteri, în Duh care se pune pe sine ca matrice, ca loc originar nou în raport cu toate celelalte origini.

Foto: Ioana Epure