Muzica. Banda de magnetofon, casete, CD-uri. Apar MP3-urile, se duce totul încet de rîpă. Nu mai ascultăm trupe, nu mai ascultăm albume, ci fragmente muzicale. YouTube, pasul următor. Compilații nesfîrșite, best of-uri. Ofuri de primăvară. Mi-e dor de tarabele din Piața Romană sau de aiurea, plină de mese de lemn cu casete așezate una lîngă cealaltă, supravegheate de bărboși uzați în muzici grele și diverse. Avans tehnologic, iarăși. Informatica. Prima mea dischetă de un țol, capacitate de stocare de 2,88 MB, cîndva la jumătatea anilor 1990. Cît de mîndru eram de ea și cum mă străduiam să nu depășesc cantitatea de date disponibilă. Și-a dat obștescul sfîrșit într-un cămin studențesc, pe post de suport de masă pentru o sticlă de vin, unul dintre colegii mei de atunci i-a dat aceasta vulgară întrebuințare, fără a ști, de fapt, despre ce obiect precis este vorba. Au urmat apoi memoriile USB, din ce în ce mai mari și mai performante, dar pe care le pierd sau le rătăcesc cu mare ușurință.

Sînt atît de multe, atît de numeroase obiectele pe care mi le-a ucis progresul și de care nu mai mă pot bucura! Paradoxal, îmi este dor de biletul de tren din carton presat, extras din­tr-un dulap de metal plin de adrese, nume de gări și kilometraje de cale ferată. Era ștanțat cu un sunet sec, într-un fel de picior de metal masiv, de la începutul secolului, un clank teribil se auzea, nu cred că-l voi uita niciodată, apoi era înmînat călătorului. Nu știu de ce, dar am impresia că procesul în sine era mai rapid și mai sigur decît cel din ziua de astăzi, fără a mai vorbi de biletul electronic și toată nesiguranța asociată virtualității acestuia. Dar nu ar trebui să-mi pese de toate acestea; după cum evoluează lucrurile, vom pierde în curînd nu doar biletul de tren, ci trenul și căile ferate în integralitatea lor.

Și încă: îmi lipsește mult soba de teracotă cu foc de lemne. Era greu de întreținut și de utilizat, recunosc, dar căldura sa era minunată, de o mie de ori mai fengshui, mai dulce, mai odihnitoare decît cel mai perfecționat sistem de încălzire prin pardoseală. La fel, mă împac din ce în ce mai greu cu evoluția corpurilor de iluminat: becuri economice, becuri cu leduri, becuri cu gaze rare și alte minunății de acest gen, care au ucis bunul bec al lui Edison și cel cu filament. Noua lumină economică dă naștere la umbre supărătoare, fascicule improbabile, paloare ftizică. Așa că acum am decis să înlocuiesc becurile „economice“ cu altele normale, ultimii mohicani din made in China și Ucraina, cumpărate din Piața Obor. Surpriza: factura electrică a crescut nesemnificativ. Poate că nu salvez planeta, dar în mod sigur nu mai cred în „progresul“ promovat în acest domeniu de strategiile de marketing.

Tot progresul mi-a furat plăcerea scrisului de mînă, cu cerneală neagră pe hîrtie albă. Hîrtie de calitate, strălucitoare, nereciclată, albită cu clor, total neecologică și aceasta. Nu mai vreau editoare, procesoare, paneluri și fonturi diverse. Mi-e dor de simplitate. Sau măcar de o mașină de scris, cu țăcănit frumos și bandă indigo ce-ți mînjește indelebil buricele degetelor. Un mare profesor din Occident (candidat serios la premiul Nobel, dar să trecem…) îmi mărturisea faptul că în anii 1970 procesul de editare a unui volum de eseuri (drumul de la gîndul de pe foaia de hîrtie la volumul final) era, paradoxal, mai scurt decît cel din zilele noastre, editarea în sistem electronic impunînd mereu alte și alte corecturi.

Vreau liniște, îmi lipsește mult telefonul fix, cît mai fix, telefonul cu monede care te obligă să comunici esențialul sau cel mult un „te iubesc“ timid, cu grijă să nu te audă cei din jur. Chiar și pumnul serios pe laterala aparatului îmi provoacă amintiri confuze – cei tineri nu vor mai ști niciodată despre ce este vorba, cel mult un gest bun de exploatat într-un film românesc despre comunism și nostalgia sa nedeclarată. Hiperconectivitatea ucide, faptul că trebuie să răspund prezent – în numele și grație progresului tehnic – la orice apel, la orice oră din zi și din noapte, mă obosește și mă întristează profund. Îmi amintesc și acum primele dezbateri legate de apariția telefonului mobil: este cuviincios sau nu să vorbim la acest aparat în public? Acum nimeni nu se mai miră cînd o matroană de 90 de kilograme povestește viața pe care a avut-o alături de soțul infidel, în timp ce ocupă două scaune în autobuzul 311, între Faur și Piața Rosetti din București. Sau cum, prin anii 1990, o femeie simplă, de la țară, caută cu disperare să introducă o bancnotă pliată cu grijă în fanta pentru cartelă a nou-apărutelor telefoane moderne, electronice, de culoare portocalie. Cadavrele lor, canibalizate, fără receptor sau display, se mai pot încă întîlni prin orașele de provincie, martori muți ai progresului din om.

Iarăși: îmi lipsesc mult sifoanele din sticlă, protejate cu plasă de sîrmă. Copiii nu au voie să încarce sifoane, rostea cu o voce de bariton Vasile Modrogan, șeful centrului de sifoane de la colțul străzii unde locuiam. Sifoane reîncărcabile (aproape) la infinit și teribil de ecologice. Internetul a furat plăcerea copiilor și a părinților de a proiecta diafilme, seara, înainte de culcare, un exercițiu pedagogic infinit mai eficace decît orice filmuleț vizionat pe smartphone. Îmi mai este dor și de cafeaua preparată „la fierbător“ , în cana de tablă, eliminată și ea din peisaj de toxina la un leu, vîndută de automate la colț de stradă. Sau de ambalajele simple, din hîrtie, fără pretenții, din magazinele „alimentara“, ce nu-și spuneau încă market. Cred că este cazul să mă opresc aici. Trecutul a ajuns să fie uneori cea mai bună țară. Numai că viața petrecută în el dă naștere la bizare reverii. Iar progresul nu poate fi oprit niciodată, așa cum nici Dunărea nu poate fi oprită cu mîna. Sună kitsch, dar viața fără kitsch ar fi insuportabilă.

Mirel Bănică este sociolog al religiei. Cea mai recentă carte publicată este Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană (Editura Polirom, 2014).