De fapt, toate cărțile se nasc din dialogul altor cărți, căci cărțile vorbesc între ele tot timpul. Asumat sau sugerat, con­știent sau nu, orice autor, oricît este el de original, e mai degrabă influențat de ceea ce a citit decît de ceea ce a trăit sau de ceea ce își imaginează că a trăit. În scrisul oricui, cărțile pe care le-a citit vorbesc mai pregnant decît viața. De nu cumva ceea ce a trăit și vrea să mărturisească este, de fapt, ceea ce a citit. Astfel, fără să-și dea seama, cei mai mulți scriitori sînt un fel de canale de comunicare prin care cărțile dialoghează unele cu altele anume ca să nască alte cărți. Promiteți, vă rog, că acest secret rămîne între noi, cititorii – ego-ul auctorial n-ar suporta să afle despre sine că nu este deloc creator, ci doar un simplu loc de întîlnire al cărților citite, iar cărțile pe care le scrie sînt făpturi pe care el doar le aduce la viață ca un fel de părinte-surogat, ca un fel de uter de împrumut care poartă în sine semințele roditoare deja fecundate ale altor făpturi din specia celei pe care el o va aduce la lumină. Și oricît se crede autorul de atotputernic în raport cu ce scrie el, dacă n-ar fi alături niște „moașe“, cartea pe care el o zămislește iluzionîndu-se că-i a lui tot nu s-ar naște.

Făcîndu-ne că nu știm acest secret, la Dilema veche scriem tot timpul – și nu ne vom opri – despre cei doi poli esențiali ai literaturii: autorul și cititorul. Uneori, mai pomenim cîte ceva despre editor (mai bine zis, despre editură) și, dacă e cazul, despre traducător. Toată revista noastră, de la prima la ultima pagină, vorbește, de fapt, despre cărți. Toți autorii noștri, fie că scriu despre politica la zi ori despre ceruri eterne, scriu sub auspiciile cărților pe care le-au citit și care i-au construit ca ființe culturale. Vorbirea acestor cărți se aude, de fapt, în textele autorilor noștri. De aceea, mi se pare firesc să dedicăm un Dosar celor care fac cărțile să fie cărți, nu doar celor care le scriu și celor care le citesc.

Pentru că o carte, totuși, nu este doar o poveste între autor și cititor. O carte ajunge să fie ceea ce este pentru că la ea au trudit și un redactor, și un corector, și un ilustrator, și un DTP-ist, apoi niște oameni într-o tipografie. Și nici așa, după ce toți aceștia au plămădit-o, cartea nu ar ajunge la cititor dacă n-ar fi alții care ar vinde-o (librari, anticari etc.) sau alții care ar ține-o la dispoziția cititorului (biblio­tecarii). Meseriile cărții, așadar! Ar fi banal să spun: „cei fără de care nici autorul n-ar fi autor și nici cititorul n-ar fi cititor“. Dar, nu de puține ori, marile adevăruri sînt banale. Fără acești meseriași ai cărții, n-ar mai fi cărți. Și nici n ar putea să vorbească între ele și să apară, astfel, alte cărți, într-un colosal și nesfîrșit spectacol al înmulțirii cărților, care nouă, cititorilor, ne umple viețile pur și simplu.

P.S: Îi mulțumesc pentru idee și ajutor lui Mircea Vasilescu.

Ilustraţie de Ion BARBU