Lucian MÎNDRUŢĂ | Arii protejate: cultura

Scrisoare deschisă către creatorii de artă urîtă

Versiunea scurtă: Nu-ţi vinzi arta? Atunci plăteşte-o tu!

Versiunea lungă: Boon, deci crezi că nimeni nu înţelege arta ta, nu? Crezi că geniul tău scapă tuturor pentru că lumea încă n-a ajuns la nivelul de iluminare cu care să-i străbată tonurile de gri trist pe verde murdar care o compun? Ai sentimentul că noi nu sîntem în stare decît să mîncăm cutiile de conserve pe care tu, la trei ani după ce le-am aruncat, le găseşti la gunoi, le adaugi un nas şi doi ochi din nasturi şi le expui sub titlul Familie de refugiaţi în căutarea liniştii subtile 2? Crezi că un film în care îţi pui toate angoasele ca rufele la uscat în balcoanele muncitoreşti şi de la care lumea normala iese tristă, imbufnată şi întrebîndu-se cîte beri îşi putea lua de banii de bilet este, în mod necesar un film necesar pentru societate, care e o proastă că vrea să se distreze sîmbătă seara la o comedie?

Atunci eşti pe drumul cel bun spre adevărul pe care n-ai curajul să-l priveşti în faţă: Nu există un drept divin de a face lucruri urîte.

Cine zice asta? Eu. Eu, care vrei să plătesc din taxele mele ca tu să stai acasă şi să te consumi în dilema dacă ar trebui să scrii de cinci ori pe pagina cuvîntul p...a sau dacă e suficient de patru ori, şi toată lumea a înţeles că treaba asta e exact lovitura de geniu de care avea nevoie scenariul tău de debut, la 10 ani de la terminarea facultăţii.

Dar stai, cine sînt eu, ce critic de artă mi-a dat dreptul să emit judecăţi de valoare?

Unul singur: plăcerea mea estetică. Bucuria mea, care provine doar şi numai din abilitatea ta de a-ţi transmite emoţia, dragă muzicianule atonal la care n-am să mă întorc niciodată la concert, nici măcar cînd o să am chef să rîd! Ca să-ţi fie şi mai clar, dragă sculptorule de ţevi de beton armat aşezate una peste alta: nu mă interesează marfa ta! Şi nu există artist dacă nu există client. Pentru că artistul – cel putin cel care aşteaptă de la societate recunoaştere şi dragoste şi bani – nu e Mesia în aşteptarea unei biserici, e un prestator de servicii. Nu e un salvator pe mare care trebuie să existe şi dacă nimeni nu se îneacă. Nu e un pompier, pe care îl plăteşti să aştepte incendiul, nu doar să-l stingă. Artistul, dragul, meu, în caz că nu ţi-au spus încă la şcoală (pentru că acolo au cu totul alte teorii) e un medic de suflete. E un reparator de tristeţi. E un mecanic al maşinăriilor noastre interioare. El vine pe lume s-o facă mai frumoasă, nu s-o mînjească cu trei pete maro şi să ne roage să ne uitam pînă înţelegem.

Artistul e un prestator de servicii care ţin de plăcerea noastră, nu de a lui! Ne gîdilă în mod plăcut urechea, îl plătim. Nu ne place, nu putem fi forţaţi. Taxa pe artă nu poate fi o taxă de protecţie: nu poate exista o indemnizaţie pentru a îngrozi, dezgusta, plictisi şi scoate din sărite – în numele artei!

„Dar stai, ce anume e frumosul?” – te aud spunînd cu superioritatea celui care ştie deja vreo zece teorii estetice peste numărul de ani din buletin. Şi asta mi se pare la mintea cocoşului (o expresie care ne aduce aminte în mod fericit de faptul că nu-ţi trebuie minte să apreciezi un penaj drăguţ). E simplu: frumos e ceea ce se vinde! Frumos e ceea ce spune portofelul meu, ca sa fiu cît se poate de mitocan. Al meu şi-al ăluia care scoate banii din buzunar c-aşa vrea el, nu că îl obligă legea.

Şi chiar, de ce ne-am obliga să întreţinem arta cînd încă n-am vindecat cancerul? Pînă la urmă, ce nevoie socială există de a susţine o clasă de încrezuţi şi obosiţi, striviţi de sistem (cum se plîng), oameni care aşteaptă să fie premiaţi că nu-s înţeleşi, în loc să se zbată ca arta lor să se explice singură?

Nici una. Şi, dincolo de asta, mai cred că marile talente vin cu înţelegerea că arta e în primul rînd comunicare. Şi că nu poate exista comunicare fără două capete ale firului: emiţător şi receptor. Iar între arta subvenţionată şi aia vîndută există exact diferenţa între blocurile sociale şi cele plătite de proprietar: primele sînt urîte şi murdare şi nimeni nu stă acolo de plăcere!

Şi-atunci mă întorc la întrebarea dintîi: are dreptul artistul să primească bani de la stat, adică de la oameni care muncesc cu un rost, pentru o operă în care nimeni nu găseşte vreun sens? Hai că e uşor răspunsul. Începe cu N, se termina cu U şi între ele n-are decît un şir nesfîrşit de drame omeneşti: puţin talent, enorm orgoliu!

Lucian Mîndruţă este jurnalist, director de creaţie la Mediafax Group. Îl găsiţi la www.mindruta.ro


1 comentariu 2708 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 499, 5-11 septembrie 2013

E bine...

Bun. Inca o persoana care, indirect, recunoaste ca este fan al frumosului exprimat de nepieritoarele teme ale "Rapirii din serai" si "Cerbului la apa". Si care, in plus, isi demonstreaza incrincenat obirsia neaosa; tot romanul se pricepe la politica, fotbal si, mai nou, la arta!

 

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cristina COMANDAŞU

Extraordinarul Daniel Barenboim

Extraordinarul Daniel Barenboim

Din fericire, am avut ocazia să-l vedem de mai multe ori la București pe extraordinarul pianist și dirijor Daniel Barenboim; la 73 ani, Daniel Barenboim pare neobosit și veșnic tînăr – proiectele sînt multe și împlinirile pe măsură. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● „Teneși, diverse culori, la prețuri incredibile“ – mă îmbie un anunț publicitar. Nu pot să spun decît că sportul alb, oricît de colorat ar fi, se numește tenis. Iar încălțările, oricît de ieftine, se numesc teniși. (M. M.)

● Din discuţiile aberante din viaţa de toate zilele. O doamnă mi-a povestit cum vecinul ei îi ţinea socoteala de cîte ori trăgea apa de la WC noaptea; o alta – cum n‑a plecat ea să lucreze un timp în străinătate pentru că n‑au lăsat-o băieţii ei, care au în jur de 30 de ani, pentru că n-ar mai fi avut cine să le gătească. (I. P.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI