La 21 mai 1829, calpuzanii, ce speriaseră Valahia cu monedele lor false, sînt prinşi şi trimişi la grosul puşcăriei. Două lăzi cu instrumentele folosite la falsificarea monedelor sînt confiscate şi trimise ca probă către Divanul Judecătoresc. Se găseau acolo toate cele necesare unor calpuzani iscusiţi pentru transformarea metalului în monede zornăitoare. Să nu uităm că, la acea dată, ţările române se aflau sub ocupaţie rusă, guvernator fiind generalul Piotr Teodorovici Jeltuhin, cunoscut pentru duritatea cu care judeca orice pricină. Lăzile, pecetluite cu pecetea Preşedintelui Divanului, s-au păstrat doar pe perioada derulării procesului, mai apoi ele au fost abandonate sau pierdute într-un colţ de istorie neştiută. Autorii unei astfel de fărădelegi, calpuzanii, vor fi condamnaţi după legea de atunci: cu tăierea mîinilor în piaţa publică, pentru a fi pildă şi altora care se vor încumeta să facă ce făcuseră ei. Dar, pînă la ducerea la bun sfîrşit a unei astfel de porunci, avea să vină un nou guvernator, Pavel Kiseleff (1829-1834), cu vederi umaniste în aplicarea pedepselor, care va abroga prin intermediul Regulamentelor Organice atît mutilarea, cît şi tortura. Calpuzanii vor sfîrşi la ocnă, folosindu-şi mîinile şi priceperea la tăiatul sării.

Am plecat de la această întîmplare, descoperită în arhivele Departamentului Dinlăuntru, pentru a va vorbi despre diversitatea monedelor care circulau în ţările române înainte ca leul să devină monedă naţională (22 aprilie 1867). De altminteri, orice listă de preţuri sau catastif de cheltuieli îţi oferă informaţii despre tendinţele economice ale societăţii. Ughi, aspri, piaştri, taleri, bani, parale, groşi, galbeni împărăteşti, lei, olani, sfanţi, ruble, copeici, guldeni olandeji, rubiele, nesfieli, funduci, zloţi, orţi, sorocoveţi – şi lista rămîne deschisă pentru multele alte monede sau unităţi monetare care reglementau cursul pieţii în lungul veac de la România fanariotă la România modernă a domnitorului Carol I.

Unele dintre aceste monede circulă pe piaţă, altele sînt doar unităţi de referinţă. De pildă, marele vistier, bancher, negustor şi agent diplomatic Ioan Hagi Moscu face o curioasă tranzacţie în anul 1815: la 17 februarie, Ioan Hagi Moscu vinde domniţei Ralu Caragea moşia de la Conţeşti, din judeţul Dîmboviţa, cu case boiereşti de piatră, curte de zid, grajd, biserică de lemn, moară, cîrciumi pentru suma de 115.000 de taleri. Cîteva luni mai tîrziu, la 1 august 1815, domniţa Ralu Caragea îi revinde aceeaşi moşie Conţeşti, din judeţul Dîmboviţa, dar cu 162.500 de groşi. În cursul celor cîteva luni, moşia a căpătat doar cîteva privilegii domneşti şi a fost convertită din taleri în groşi. Doar un bun specialist în valoarea monedelor poate spune în favoarea cui va fi fost această tranzacţie, dincolo de serviciul (sau plata pentru dregătoria de vistier?) făcut de Hagi Moscu lui Ioan vodă Caragea.

„«Neică Tachi, dacă vrei să te însori să mă iei pă mini. Vrei?» Eu am zis că nu sîntu de însurat. Am 17 ani, n-amu nici 17 lei. «Eu aş avea zestri.» Am scos o nesfină cari avia 2 lei şi un ortu. Am dat o Păunicăi şi Păunica bulgarcei. Am zis să mi aducă un zlotu. Păunica mi-au cerut şi pă ailaltă. Mi-au zis că ari o salbă cu rubieli nesfieli şi funduci şi «ţi le dau eu».“ Dimitri Merişescu, fiu de negustor din Colentina, descrie dialogul lui cu o tînără bulgăroaică din Olteniţa. În cîteva rînduri, tînărul introduce nu mai puţin de şase unităţi monetare, multe dintre ele turceşti (nesfiele, rubiele, funduci), vorbind, aşadar, despre apartenenţa ţărilor române la Imperiul Otoman. Dar mai spune ceva acest fragment din memoriile lui Dimitri: salba cu rubiele a Păunei. Salba este o „bijuterie“ obligatorie pentru orice fată, regăsită cu precădere în foile de zestre. Păuna se laudă cu salba ei făcută din rubiele; rubia (tc. rubya) este o monedă de aur turcească ce circulă la 1814, data acestei amintiri. Dar prin lăzile de zestre sau la gîtul fetelor de măritat se agaţă salbe de galbeni împărăteşti, salbe de guldeni olandezi, salbe de zloţi şi ughi ungureşti. Formată din 12 piese de aur (sau alte monede străine, dar din aur), salba se poartă fie la gît, fie în jurul capului, după expresia „12 taleri de pus pe cap“. Cînd monedele sînt mai micuţe, ele se tranformă în harhal şi se agaţă de picior, urmînd moda orientală, după cum sînt vremurile. Şi dacă sînteţi curioşi, priviţi la portretul minunat al Mariţicăi Bibescu şi la salbele opulente care-i pun în valoare frumuseţea. În portretul realizat de Carol Popp de Szathmári, istoricii pot găsi mai multe informaţii economice decît în orice altă analiză financiară.

Cu Mariţica Bibescu şi Carol Popp de Szathmári sîntem în preajma revoluţiei de la 1848; turcii cu rubielele şi nesfielele se cam pierduseră pe drumul Regulamentelor Organice şi al puternicei influenţe ruseşti. E drept că prin intermediul acestor Regulamente Organice se încearcă limitarea diversităţii monetare, în condiţiile în care statul nu are încă dreptul de a bate monedă proprie. Cum se reflectă această limitare în practică? Haideţi să privim într-o altă sursă din epocă: catastihul de cheltuieli al casei Oteteleşanu. Ţinut de Safta Oteteleşanu (născută Cîmpineanu), soţia lui Iancu, preşedinte al Sfatului Obştesc şi vornic al oraşului Bucureşti, catastihul notează cheltuielile zilnice, din anii 1848-1851, de la plata slugilor din casă la milele şi pomenile făcute la biserică, pînă la cheltuielile mărunte necesare preparării hranei. Dacă o „pîine pentru cîine“ costă 2 parale, o „cocardă“ (necesară participării la revoluţie) se ridică la un leu, o sticlă de rachiu ajunge la 20 sfanţih, iar sticla de vutcă se preţuieşte la 20 lei şi 10 sfanţih. Săracilor li se împart parale şi lei, în funcţie de raportul lor cu stăpîna, cunoscuţi sau necunoscuţi, aleşi la voia întîmplării sau deja ştiuţi, clienţi mai vechi ai casei: „vineri, 12 august 1849: la un sărac prin Costachi – 2 lei şi 12 parale“; „sîmbătă, 13 august 1849: la un sărac din porunca dumniavostră – 4 lei şi 20 de parale“; „marţi, 16 august 1849: la un sărac – 14 parale“. Chiar şi cunoscutul arhitect Xavier Villacross este plătit în lei.

Cu două decenii mai devreme, Teodor Vîrnav fura de prin jiletca dascălului parale turceşti şi copeici mărunte pe care le cheltuia pe „fructuri“ şi simiţi. La mijloc de secol al XIX lea copeicile, sorocoveţii şi funducii aparţin trecutului, iar leul şi paralele încep să scrie istorie… 

Constanța Vintilă-Ghițulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească, 1750-1860, Humanitas, 2015.

Foto: flickr