Să dormi singur

Publicat în Dilema Veche nr. 892 din 13 -19 mai 2021
Să dormi singur jpeg

După ce-am pus punct unei relații lungi, m-am întrebat cum o să-mi găsesc energia să fac orice. Multă vreme, mi-am zis că nu pot, că-i prea greu. Cîteva nopți, am chemat o prietenă să doarmă cu mine. M-am gîndit cu jind la perioada în care locuiam cu cineva, cu toată că și-atunci eram tot singură. O vreme, mi-au răsunat în cap cuvintele femeilor din familie: că nu poți să treci prin viață doar tu cu tine, că-i bine să te căsătorești, să faci copii, să întemeiezi o familie, să ai un sprijin. Așa trebuie, așa se face. Aveam douăzeci și șase de ani și nu știam să fiu singură. Nu mă învățase nimeni. Richard Brautigan o spune mai bine decît mine: „It’s time to train yourself / to sleep alone again / and it’s so fucking hard“.

Ani la rînd, mi-am urmărit mama și bunicile neieșind o clipă din rolul de soții care îngrijesc bărbați, niciodată cu o cameră doar a lor sau dedicîndu-și timp numai pentru sine. Prima copilărie mi-am petrecut-o într-un apartament care adăpostea șapte persoane, cu femei care spălau rufe în lighean, găteau cu rîndul într-o bucătărie imposibil de strîmtă, treceau în tăcere dintr-o încăpere într-alta. Mi-o amintesc pe bunica paternă zicîndu-mi, acum cîțiva ani, cît timp vedea de bunicul bolnav, căzut la pat: „Cum te descurci, fată, singură? Uite, eu măcar sînt cu moșul meu, îi dau să mănînce, îl spăl, am ce face“. La asta se redusese totul, asta rămăsese esența vieții ei: să aibă grijă de cineva. „Unde-s doi, puterea crește“, asta era filozofia ei. La rândul său, mama nu înțelegea cum de m-am obișnuit, în cele din urmă, să trăiesc „singură, fără ajutor“, cum de pot să dorm, să mănînc, să merg la cumpărături sau să ies la film tot singură.

Așa se sedimentează, în timp, stigmatul social aplicat omului singur. Vulnerabilul. Deprimatul. Ratatul. Neîmplinitul. Neadaptatul. În familie. Așa ne învățăm cu greutatea pusă pe umerii noștri, cu rușinea ei, și tot așa sîntem îndemnați s-o apăsăm la rândul nostru pe trupurile celor ce vin după noi.

Frica de singurătate se învață în familie. Dar la fel și bucuria de a fi singur.

Ca multe alte lucruri din viețile noastre, fricile sau lipsa lor țin și de felul cum ne spunem povestea. În fond, singurătatea pe care o percepeau bunicile mele apăsa mai greu pe umerii lor decît pe mine, în realitate. Fără să-mi dau seama, am tînjit după o cameră doar a mea încă din copilărie, din acei primi ani petrecuți într-o casă prea mică, alături de o familie prea mare. Atunci, dimpotrivă, mi s-a acutizat nevoia de singurătate, de intimitate și de spațiu doar al meu, și cam tot atunci am început să-mi spun singură povești și, mai tîrziu, să le pun pe hîrtie. Fără să intenționeze neapărat asta, mama m-a învățat, totuși, independența. Faptul că și-a dorit să am căminul meu și să nu depind de altcineva, așa cum a depins ea, e unul dintre lucrurile care m-au ajutat cel mai mult în viață și pentru care-i mulțumesc enorm.

Lucrînd în presă, de-a lungul anilor, am descoperit o mulțime de alte femei fantastice. Unele mi-au devenit cele mai bune prietene. Pe altele doar le-am intervievat. Am discutat cu o terapeută care se ocupă de copiii din medii defavorizate. Cu o activistă care împarte produse de igienă menstruală pentru femeile din medii dezavantajate. Sau cu două femei supraviețuitoare ale violenței domestice, cărora le-am schițat povestea într-un Dosar despre plecări. Puterea lor de-a se rupe dintr-o relație abuzivă fizic și emoțional mi s-a părut mult peste a mea, curajul lor, peste forțele mele. Altă femeie cu care am discutat trecuse printr-un transplant de măduvă. După operație, își petrecuse mai multe luni singură, într-un izolator. Ele sînt adevăratele eroine și supraviețuitoare. De la ele am învățat multe lucruri.

Cu toate site-urile și aplicațiile sale de socializare, lumea ultimilor ani parcă ne-a interzis să mai fim singuri, să nu facem parte în orice clipă dintr-un cuplu sau dintr-o gașcă de prieteni. Avem nevoie de contacte fizice și de afecțiune. Însă, pentru mulți, singurătatea e greu de suportat. Sînt nerăbdători să scape de ea, le e teamă să rămînă singuri cu demonii lor.

Uneori mi-e teamă și mie, dar numai atunci cînd sînt bolnavă. Iar lunga perioadă petrecută singură în pandemie m-a ajutat să mă găsesc pe mine. Să-mi dau seama cu ce lucruri mă simt confortabil și cu ce nu. Asta poate și pentru că, de-a lungul anilor, am mai avut noroc de un lucru: mi-am găsit oamenii mei, prietenii aceia care să-mi dea încredere și de la care să învăț constant. Cei care să mă ajute să-mi schimb puțin perspectiva chiar și-n fața celor mai negre momente. După un timp, singurătatea devine o armură.

Dacă e ceva ce m-au învățat toți anii ăștia e cum să stau la masă cu demonii mei. Unii mai mici, pitici, prietenoși, alții mai mari, înfiorători. Pînă la urmă, singurătatea la adulți e inevitabilă. Nu-i putem scăpa. Putem doar s-o îmblînzim.

Cristina Ștefan este jurnalistă.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.