Cînd ați ajuns prima dată în București și cum vi s-a părut atunci? Cum vi se pare acum?

Am ajuns pentru prima dată în România, ca turistă, în anul 2003. Atunci, am călătorit mult prin țară, începînd cu satele cehești din Banat, munții Făgăraș, Alba Iulia, Curtea de Argeș și pînă la București. A fost foarte cald, extrem de cald în oraș. Mergeam pe bulevardul de la Casa Poporului, iar prietenul meu de atunci mi-a zis cu entuziasm: „Într-o zi vom locui aici!“ Am zis: „Oriunde în România, dar aici sigur nu!“ Și iată că am ajuns să locuiesc deja de aproape opt ani în București și chiar îmi place!

Îmi aduc aminte de atmosfera orașului vechi, de un bar între case semiderîmate, care se numea La Ruine, de locul unde se vindeau mici pe Lipscani și de gașca de cîini care îl înconjura, mai tîrziu de Lăptărie sau La Motoare, pe acoperișul TNB, de doamna din lift care croșeta.

În 2010, cînd m-am stabilit în București, am început să descopăr orașul de pe bicicletă.

Împreună cu o prietenă, ne luam bicicletele și ne plimbam toată duminica doar așa, fără nici un scop anume. Mai tîrziu o făceam cu aproape toți invitații Centrului Ceh, le dădeam artiștilor biciclete și mergeam prin cartiere vechi și noi, ne pierdeam pe străduțe, povesteam despre istoria locurilor și a caselor.

Bucureștiul este un oraș dinamic, se schimbă foarte repede pe toate planurile, doar că ai uneori impresia că schimbările se întîmplă necoordonat, haotic, neplanificat. Multe dintre casele vechi au dispărut între timp, orașul devine din ce în ce mai aglomerat, Centrul Vechi nu mai este al comunității care locuiește acolo, Hala Matache a dispărut. Au apărut multe locuri noi „de lenevit“, cafenele, restaurante, doar că nu sînt accesibile tuturor.

Ce locuri din București vă plac în mod special?

Îmi place în continuare să mă pierd pe străduțe, să descopăr locuri și curți noi. Acum sîntem în căutarea unui spațiu pentru proiectul la care lucrez și am văzut multe apartamente în case vechi care mă fascinează. Dar trebuie să recunosc că mă atașez mai mult de oameni, nu de locuri. Cînd unii dintre oamenii cu care am lucrat au plecat din clădirea în care era biroul meu, a dispărut pentru mine și farmecul locului. Și acum mă simt în siguranță într-o casă construită prin anii 2000, într-un cartier de la periferia Bucureștiului, într-un haos urbanistic fără o gîndire durabilă a caselor, a cartierului, pentru că acolo locuiește finul meu cu familia lui. Îi vizitez aproape în fiecare duminică. La fel, pe strada Icoanei e o casă (și da, poate e preferata mea!) unde joc table cu bunicul Traian, în curte am organizat cu colega mea Ioana, de la „One World Romania la Școală“, unele dintre cele mai mișto proiecții de vară în cadrul proiectului „Documentare la curte“ și îmi place să mă retrag acolo, să citesc, să mă joc cu cățeii, să stau de vorbă.

Îmi place mult și cartierul meu de lîngă Parcul Carol și sînt atașată de o comunitate din apropiere, din Rahova-Uranus. Cînd merg acolo, la prietena mea Cristina, de la organizația „La Bomba“, tot timpul simt puterea locului și a comunității care luptă de peste zece ani în procesele legate de retrocedări. E ceva adevărat în asta – că „omul sființește locul“.

Există un București cultural, în com-parație cu alte capitale europene?

Există, ca și în alte capitale, o viață culturală specifică locului, dar nu m-aș apuca neapărat să compar. Fiecare loc e altfel, are comunitățile lui, clima și farmecul propriu. Acum cîțiva ani circula mult vorba că Bucureștiul este ca Berlinul anilor 90’: sălbatic, creativ, cu spații underground, alternative, improvizate. Aproape în fiecare seară aveai unde să te duci, ce să descoperi. Din cauza diferitelor circumstanțe, s-au schimbat multe lucruri de atunci, sau așa simt eu. Mai ales că s-au închis, au dispărut multe spații culturale. Bucureștiul duce lipsă de cinematografe, galerii, în centru, în cartiere, viața culturală lipsește aproape complet. Artiștii acceptă uneori să fie expuși în niște condiții precare, nu pentru că le convine, dar pentru că, dacă vrei să te prezinți, trebuie să accepți ce ți se oferă.

Pe de altă parte, au reușit să su-pra-viețuiască spații ca Green Hours, H’art Gallery și au apărut altele precum Centrul Național al Dansului, cu un spațiu propriu, Hanul Gabroveni, Macaz, MNAC a început să fie foarte activ. Se întîmplă în continuare multe evenimente interesante, conceptuale, care au sens și pentru spațiile respective, cît și în dezvoltarea culturii locale. Eu văd Bucureștiul dezvoltîndu-se cultural în această direcție: cultură alternativă, folosirea spațiilor, redarea sensului lor.

Ce s-ar putea face mai mult pentru București?

Să devină Bucureștiul orașul oamenilor, să ai pe unde să te plimbi, să se creeze zone pietonale, să scapi de mașinile parcate pe trotuare, să te poți plimba prin oraș și dacă ești un părinte cu copil mic, un bunic în cîrjă, un nevăzător cu baston, un om în cărucior, să existe un transport în comun pe care să te poți baza, să existe piste de biciclete. Înainte de a promova ciclismul în oraș, e nevoie să construiești o infrastructură, altfel susții aproape un sport extrem. Eu am folosit cinci ani bicicleta ca principalul meu mijloc de transport pînă cînd, în 2015, am avut un accident. Am rămas trei luni în pat, a urmat o recuperare de cel puțin un an. De atunci nu am mai urcat pe bicicletă, cu toate că îmi lipsește mult, fără piste de biciclete poți s-o pățești oricînd din nou. Lucrurile astea se pot schimba. Pentru unele este nevoie de investiții și planificare pe termen lung, altele se pot schimba și prin campanii pozitive și nu trebuie să reinventezi roata. Există multe exemple simple care schimbă mult viața cetățenilor. Noi, la festivalul One World Romania, pe care îl organizăm în fiecare an, în martie, aducem adesea și documentare din diferite colțuri ale lumii legate de urbanism sau de administrarea unui oraș sau a unui sat. Anul acesta pregătim și o discuție despre locuirea informală. Ar fi multe de povestit, îmi place mult Bucureștiul, oamenii de aici, cultura și cred că, dacă fiecare dintre noi începe cu el însuși, putem schimba cîte un pic, ca să ne fie bine aici tuturor, împreună.

Petra Dobruska este vicepreședinte al asociației One World Romania și director al programului educațional „One World Romania la Școală“. De origine cehă, Petra s-a stabilit în București în urmă opt ani.

a consemnat Adina POPESCU

Foto: Ema Cojocaru