Să construim, zic: dar cu cine?

Publicat în Dilema Veche nr. 867 din 19 - 25 noiembrie 2020
Să construim, zic: dar cu cine? jpeg

Fiecare dintre noi are experienţe neplăcute cu meşterii care fac lucrurile de mîntuială; ba mai rău, unele se strică de îndată ce meşterul a ieşit pe uşă. Fiecare dintre noi a dat măcar o singură dată (dacă a avut noroc) într-o groapă în asfalt, a întîlnit drumuri, case, şcoli, spitale lăsate în voia sorţi. Unii mai pătimaşi au sădit flori în gropile din asfalt, alţii au scris petiţii, dar şi mai mulţi dintre noi ne-am întărit convingerea că „aşa treuie să fie la români”. Toposul nu este, aşadar, de ieri, de azi, ci de veacuri s-a tot perpetuat, iar cei care au poposit pe meleaguri româneşti n-au făcut decît să-l tot îngroaşe, astfel încît s-a întipărit în minţile oamenilor şi nu s-a mai lăsat dus.

Dar oare cum vedeau oameni trecutului abilităţile românilor în construirea propriului viitor? Constantin Caracaş este medic în Bucureşti, timp de 28 de ani (1800-1828). În monografia sa dedicată Valahiei, are cuvinte grele cu privire la populaţia de a cărei sănătate se îngrijea. Printre multele lucruri „rele” pe care le semnalează se numără şi lipsa de respect pentru orice lucru „public”: „Acest popor necioplit se dă lenei şi pentru lucrările de utilitate publică. Drumurile neîngrijite ajung uneori impracticabile din cauza gropilor şi a noroaielor; şi cu toate că din această pricină pătimesc ei înșişi şi vitele lor; totuşi niciodată nu pun mîna să dreagă drumul sau vreun pod stricat, deşi ar avea la îndemînă materialul trebuincios. Dacă guvernul face vreun drum sau pod, ori îl face vreun particular generos, se ruinează repede din neglijenţă, sau îl strică într-adins, furînd materialul pentru trebuinţele lor. De aceea nici un lucru bun public nu durează”.

La începutul secolului al XIX-lea, atunci cînd scrie medicul Caracaş, nu exista o delimitare clară între ceea ce însemna spaţiu public şi spaţiu privat. Deşi oamenii trecutului îşi cunoşteau foarte bine frontierele proprietăţilor deţinute, descrise cu multe detalii în actele de proprietate, ceea ce ieşea din acest cadru şi devenea un bun comun se afla în posesia tuturor, dar sub responsabilitatea nimănui. Regulamentele Organice creează cadrul necesar modernizării societăţii româneşti, trasînd planuri ample pentru ridicarea de instituţii sau trasarea unei atît de necesare infrastructuri. Comisii de „înfrumuseţare a oraşelor” s-au întemeiat nu numai la Iaşi şi Bucureşti, ci mai peste tot acolo unde un tîrguşor ar fi avut nevoie de ceva „avînt” pentru a se împodobi şi pentru a trece cu adevărat la „viaţa urbană”. Efortul guvernelor de a trece la schimbări se bazează pe o colaborare între instituţii şi populaţie. Aşa cum scriam în altă parte, alfabetizarea copiilor trebuia să întrunească susţinerea financiară a boierilor, bunăvoinţa părinţilor şi supravegherea atentă a autorităţilor. Lipsa resurselor financiare, şi mai ales a resurselor umane calificate, a dus la această soluţie de compromis care a dat roadele pe care le-a dat – cu alte cuvinte, a lăsat de azi pe mîine soarta educaţiei.

De pildă, la 14 octombrie 1850, Ocîrmuitorul oraşului Călăraşi constata că „şcoala normală s-a dărîmat şi multe din obiectele slujitoare la a ei construcţie, precum şi la împrejmuire s-au firosit” (risipit). Şcoala fusese ridicată în 1836, prin străduinţele polcovnicului Grigore Poenaru, care scria la acel moment: „eu aflîndu-mă doritor a pururrea pentru îmbunătăţirea şi înfrumuseţarea oraşului Călăraşi... am văzut că cuviinţa cere, ca precum la toate capitalele judeţelor se află şcoli începătoare pentru înaintarea tinerimei române. M-am simţit şi eu silit de un patriotism firesc că nu-i este de lipsă a se înfiinţa şi într-acest oraş”. Polcovnicul Grigore Poenaru profită de vizita domnului Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) pentru a cere ajutorul necesar ridicării unei şcoli. Dar ridicarea unei şcoli nu este îndeajuns, ea are nevoie de susţinerea comunităţii locale pentru a perdura. Comisia oraşului Călăraşi primea misiunea de a se îngriji de cumpărarea de cărţi şi de angajarea de profesori (1843). La un moment dat, şcoala avea chiar şi un profesor venit tocmai de pe malurile Senei, un oarecare Bonescu, care să predea franceză „tinerimii române”. Bonescu (probabil un Bon) s-a şi însurat în oraş, cu o oarecare Maria, de unde şi „românizarea numelui”.

Fără susţinerea financiară şi îngrijirea necesară, şcoala începe, încet-încet, să se încovoaie sub povara anilor şi a iernilor grele. La 16 aprilie 1847, cîrmuitorul oraşului scrie Comisiei că şcoala are „neapărată trebuinţă” de reparaţii pentru a funcţiona cît de cît normal. Mai trimite şi o listă cu multe altele trebuincioase, de la sobe nemţeşti la bănci, de la cercevele la geamuri, de la şindrilă la tablouri cu Mihai Viteazul. Timpul a trecut, în şcoală a început să plouă, apoi să şi ningă, învelitoarea să zboare în voia vîntului, iar ea s-a gîrbovit, părăsită de toţi. Trei ani mai tîrziu, şcoala tot „dărăpănată” era, iar cîrmuirea oraşului „se arăta mirată” că ajunsese într-o astfel de stare, întrebînd mădularele Comisiei cum de au „putut petrece într-o aşa indiferenţă neaşteptată”, lăsînd fără priveghere şi îngrijire „acel obiect privitor la un folos comun”. Cîrmuitorul Alexandru Florescu consideră că numai ei, membrii Comisiei, se fac vinovaţi de neîngrijire, cerîndu-le să se pună pe treabă şi să aducă şcoala „în acea bună şi întreagă stare, precum vi s-a dat în primire”. Acum nu ştim cît de repede se vor fi pus pe treabă membrii Comisiei orăşeneşti, că doar şcoala nu era a lor, ci doar un „bun comun” de care se vor fi ocupat cînd vor fi avut timp şi, bineînţeles, resurse trimise de stăpînire.

Călăraşi nu este singurul tîrg cu pretenţie de oraş care s-a trezit în veacul al XIX-lea că ar trebui să se lase „înfrumuseţat” cu construcţii şi instituţii moderne. La celălalt capăt al Principatelor se află Dorohoi, alt tîrg prins, fără să vrea, în efervescenţa schimbărilor de tot felul. „Înfrumuseţarea sa” se afla în seama Sfatului orăşenesc, dar şi aici eterna problemă a resurselor financiare face ca schimbările să semene mai degrabă a cîrpeli. Nu degeaba exclamă cu năduf cronicarul Manolache Drăghici că „ţinutul Dorohoiului, întru care este, Dorohoiul, nu departe de obîrşia Jijiei, un tîrguşor, care de mai multe sute de ani avîndu-şi întemeierea, nu au făcut nici o propăşire în rînduielile orăşieneşti şi nici gîndeşte să facă”. Astăzi am ajuns iarăşi în acelaşi impas: fără bani şi oameni calificaţi nu se pot construi decît lucruri de mîntuială, făcute să meargă astăzi şi să explodeze mîine. Să construim, zic, dar cum şi mai ales cu cine?!

Constanța Vintilă-Ghițulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Tinerețile unui ciocoiaș, Editura Humanitas, 2019.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.