România a spus „nu“ comunismului, dar nu și comuniștilor

Publicat în Dilema Veche nr. 831 din 23 - 29 ianuarie 2020
România a spus „nu“ comunismului, dar nu și comuniștilor jpeg

În 1966, cînd tînărul Teo își susținea lucrarea de diplomă în Drept, Republica Socialistă România era condusă de un an de către tovarășul Nicolae Ceaușescu. În același an 1966, tovarășul a interzis avorturile și metodele contraceptive: țara trebuia să crească, precum holdele mănoase care îmbrățișau, pe stemă, munții înalți, pădurile dese, apele învolburate și sondele semețe de sub soarele galben și steaua roșie care închidea cununa de spice. Cu amuleta socialismului deasupra țării, era greu – dacă nu de-a dreptul eretic – de crezut că ar fi putut exista și probleme.

Tînărul absolvent Teo, însă, nu era un tînăr oarecare, după cum avea să arate viitorul. În chiar lucrarea de diplomă, acesta a identificat, o spune chiar titlul, „Probleme juridice privind naţionalizările efectuate în ţările socialiste“.

V-ați ținut respirația pentru o clipă, imaginîndu-vă o vizită a securiștilor acasă la junele Teo, o scurtă călătorie cu o Volgă neagră și apoi, într-un birou întunecos, un interogatoriu de cîteva ore despre motivele care l-ar fi putut face pe un proaspăt diplomat să se aplece asupra „problemelor“ RSR?

Expirați. Apoi inspirați adînc, a ușurare: tînărul Teo nu era ce părea. În lucrarea sa de diplomă, care ar fi trebuit, de fapt, intitulată „Pseudo-probleme juridice privind naţionalizările efectuate în ţările socialiste“, se pot citi pasaje ca următoarele (conform unui articol publicat de Petre Bădică, jurnalist al Newsweek România): „Țara noastră și alte țări ce au înfăptuit naționalizările au plătit unele despăgubiri parțiale, dar nu ca urmare a existenței unei obligații juridice, ci pentru a contribui la normalizarea relațiilor externe. Naționalizarea este un act licit prin însăși natura sa, iar neplata de despăgubiri nu-l transformă într-un act ilicit. (…) (Naționalizarea este – n.r.) preluarea pe cale revoluționară de către statul proletar a proprietății asupra mijloacelor principale de producție din mîinile claselor exploatatoare și transformarea ei în proprietate socialistă de stat. (…) în țara noastră problema naționalizării a început să se pună după victoria insurecției armate din 23 august 1944. Deși clasa muncitoare a fost în fruntea acestei insurecții, ea continua să rămînă o clasă exploatată.

Desființarea monarhiei la 30 decembrie 1947, preluarea puterii de către clasa muncitoare în alianță cu țărănimea muncitoare creează premisele înfăptuirii naționalizării. (…) Traducerea în viață a acestor acte juridice (care au făcut posibilă naționalizarea – n.r.) a dus la sfărîmarea dominației capitalului în economia țării noastre, la apariția proprietății socialiste de stat, premise pentru dezvoltarea țării și independența ei, premisă a fericirii poporului român. (…) Sub conducerea clasei muncitoare în frunte cu Partidul Comunist Român, masele muncitoare din țara noastră au trecut la înfăptuirea revoluției socialiste din țara noastră. Printre cele mai importante măsuri ale revoluției socialiste la noi în țară s-a situat și naționalizarea, efectuată la 11 iunie 1948 prin legea 119 votată de Marea Adunare Națională, urmată la un timp relativ scurt de o serie de legi și decrete ce adînceau procesul început prin legea sus menționată.“

23 de ani mai tîrziu, pe 19 și 20 decembrie 1989, Teo, care nu mai era chiar tînăr, se afla la Viena, în calitate de participant din partea Republicii Socialiste România la o reuniune OSCE. Absolventul de Drept era atunci secretar I la Departamentul Securitate Internațională și Dezarmare din MAE. Cu cîteva zile înainte, zeci de timișoreni mureau împușcați după proteste masive împotriva puterii ceaușiste. Chestionat de diplomații occidentali în legătură cu crimele de stat, Teo le comunica vehement acestora (potrivit unor telegrame – publicate de către cotidianul Libertatea – trimise în centrala MAE de la București de către ambasadorul de atunci al României la Viena, Trandafir Cocârlă): „Este un fapt deplorabil de a se folosi un asemenea cadru pentru colportarea unor zvonuri și știri de presă neconfirmate și este profund regretabil că pe această bază unele delegații au găsit de cuviință să ia poziții dușmănoase la adresa țării noastre. Asemenea abordări reprezintă un act total inacceptabil de amestec în treburile interne ale unui stat suveran și independent care contravine spiritului și literei actului final.“

30 de ani mai tîrziu, pe 16 decembrie 2019, un Teo senect, deținător al poziției de președinte al Senatului României, prezida „ședința solemnă comună a Senatului și Camerei Deputaților consacrată celebrării a 30 de ani de la Revoluția din 1989“, evenimentul care le era comunicat diplomaților străini la Viena în decembrie 1989 de către același Teo drept „colportarea unor zvonuri și știri de presă neconfirmate“.

Iată cîteva fragmente din discursul lui Teo din 16 decembrie 2019: „Ceremonia solemnă de astăzi simbolizează datoria noastră conștientă și sinceră prin care aducem și un omagiu tuturor celor care au luptat pentru libertate și care au pus piatra de temelie pentru dezvoltarea și consolidarea democrației românești. (…) Cu toții am fost uniți de dorința de a rupe legătura cu trecutul și de a vedea sfîrșitul comunismului. Am prețuit, mai mult decît orice, ideea de libertate, de egalitate de șanse și de prosperitate și am dorit să construim o societate democratică cu o economie de piață liberă. (…) Această ședință solemnă comună care ne reunește pe noi toți astăzi reprezintă și un moment important în care trebuie să reflectăm împreună asupra stării de fapt a societății românești la 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989 și încotro se îndreaptă.

Dar este și un moment de introspecție, de evaluare a rolului și a obiectivelor noastre pe termen lung, un moment în care se simte nevoia unei colaborări îndeaproape între clasa politică, societatea civilă și cetățeni, pentru a gîndi viitorul României.

Ceea ce am reușit să construim în acești 30 de ani de la căderea regimului comunist se bazează pe adoptarea unor valori fundamentale evidente, deja naturalizate de societatea noastră, dar care trebuie revitalizate și apărate în mod permanent. Cu toții avem privilegiul libertății, dar în același timp avem și responsabilitatea respectării valorilor democratice. Trebuie să privim cu mai multă responsabilitate rolul pe care noi, politicienii, îl avem în modernizarea arhitecturii instituționale, precum și cu mai multă înțelepciune lupta politică, astfel încît să fie respectate întru totul limitele legale și constituționale și, nu în ultimul rînd, să privim misiunea noastră cu încrederea că putem propune o viziune pentru dezvoltarea unei societăți românești mai puternice, mai aproape de cetățeni și cu un rol bine definit în structurile europene și euroatlantice din care face parte.“

Potrivit articolului 98, alineatul 1 din Constituția României, în vigoare din 2003, „Dacă funcţia de Preşedinte (al țării – n.r.) devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor“.

Astfel, dacă președintele Republicii, din orice motiv, dispare definitiv sau temporar de la Cotroceni, tînărul Teo care susținea naționalizarea comunistă în lucrarea de diplomă din 1966 devine în mod automat (pînă la organizarea de alegeri sau, după caz, pînă la referendumul de suspendare) președintele Republicii România, stat membru al Uniunii Europene și al NATO, stat care a condamnat oficial comunismul în ședință comună parlamentară în 2006 prin vocea președintelui de atunci, Traian Băsescu (pe baza „raportului Tismăneanu“).

Ca și azi, Teo era senator. Spre deosebire de azi, era doar senator, nu și președinte al senatorilor. Întotdeauna, însă, fie tovarăș, fie domn, a fost Teodor-Viorel Meleșcanu. Și crește odată cu țara.

P.S. Întreaga carieră publică a lui Meleșcanu de după ’89 este un „nu“ grotesc aruncat în față tuturor celor care au sperat în despărțirea de comunism. Și mai sînt și alți meleșcani și isărești care încă scuipă negare pe mormintele deziluziilor noastre.

Cătălin Prisacariu este redactor-șef adjunct la Newsweek România.

Foto: A. Ivan 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Povestea piesei „I Will Always Love You”, de la Dolly Parton la Elvis şi Whitney Houston | VIDEO
Probabil nu există niciun îndrăgostit care să nu fi fredonat, măcar o dată în viaţă, hitul „I Will Always Love You” al lui Whitney Houston. Dar aproape nimeni nu ştie că, de fapt, melodia îi aparţine cântăreţei de muzică country Dolly Parton.
image
Sfârșitul unui camionagiu român dispărut în Spania: găsit mort între șasiu și bena TIR-ului
Decesul unui șofer de camion român al cărui cadavru a fost găsit marți, pe marginea drumului A-132, în apropierea municipiului Bailo, în regiunea Jacetania, este investigată de autorități.
image
Cafeaua cu lavandă, devenită o nouă modă. Ce beneficii aduce și care sunt contraindicațiile
Odată cu venirea primăverii, lavanda nu numai că începe să înflorească, ci își croiește drumul și către băuturile noastre preferate. Spre exemplu, cafeaua cu lavandă capătă tot mai multă popularitate, devenind un produs aproape nelipsit din cele mai cunoscute cafenele.

HIstoria.ro

image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.
image
De ce nu a fost încheiată nicio convenție între Germania și România, înainte de Operațiunea Barbarossa?
O problemă amplu analizată în istoriografia națională este neîncheierea unei convenții de natură politică și militară între Germania și România, înainte de declanșarea Operațiunii Barbarossa.