Satiric, nu umor?

Satiric are referent societatea, umorul trăiește prin el însuși. Umorul nu este contextualizat, cînd spui satiric, din punctul meu de vedere, referința este ceea ce te înconjoară. Cațavencu a fost, în acest sens, un referent politic, contextual era revoluționar și, pe urmă, a început să se refere și la obiceiurile generale ale românilor.

Atuurile Cațavencu?

Era un anumit tip de detașare, era un ziar militant, dar nu își asuma o poziție strict partizană, precum ziarele de partid, Dreptatea, Viitorul liberal. Noi nu eram afiliați unui partid. Credibilitatea a venit și datorită finanțelor care veneau din altă zonă decît cea politică. Ăștia sînt de capul lor, scriu ce le trece lor prin cap, se spunea.

Cum ai început la Cațavencu?

Am ajuns la începutul lui februarie ’90. Era un prieten de-al meu, coleg de facultate, Papi îi spuneam noi, care mi-a zis la un moment dat că, împreună cu nişte cunoscuţi, scoate un ziar, Caţavencu, şi avea nevoie să mai venim şi noi, colegii lui de la Litere, dacă putem, să scriem la ziarul respectiv. M-am întîlnit cu Papi, ţin minte, pe terasa de la Cina şi am avut, ulterior, imediat, o discuție cu soţii Nacu. Ei căutau colaboratori la Caţavencu, am stabilit să le scriu un text pe săptămînă. Pînă să apuc să scriu am fost difuzor de Caţavencu, în săptămîna imediat următoare. Am vîndut Caţavencu în Gara de Nord, în Gara Ploieşti şi undeva în centrul oraşului Ploieşti.

Ce făceai la început?

Scriam „Revista presei“. Pe vremea aia apăreau tot mai multe ziare. Am discutat cam ce anume mi-ar plăcea să fac, mie plăcîndu-mi de mic să citesc ziare; citesc ziare de cînd am mers la  şcoală. Pe vremea aia, semnam Alexandru Caţ, cu pseudonimul, nu eram încă Viorel Moțoc.

De ce?

Era o perioadă destul de tulbure atunci, nu aveam nici eu o viziune limpede asupra viitorului meu. Nici nu îmi dădeam seama încotro va apuca să se îndrepte publicaţia. Mă gîndeam ca nu care cumva să mă maculez. Nu care cumva, în condiţiile în care publicaţia ar fi eşuat, numele meu de literat să fie expus într-un fel sau altul. Cert e că pseudonimul Alexandru Caţ, Caţ, de la Caţavencu, m‑am gîndit eu şi de la numele adevărat al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, cel mai bun prieten al lui Ion Luca Caragiale, pe care îl iubesc în continuare foarte mult. Pe Caragiale îl iubesc, dar implicit şi pe Gherea. Alexandru? Fără nici un fel de conotaţii, m-am gîndit că la un nume scurt se cuvine un prenume lung.  După aia am scris diverse. Pe sport am trecut abia în ’92.

Şi ce scriai? Diverse ce înseamnă?

Diverse articole. Țin minte că am fost remarcat de colectiv cînd mă apucam să scriu şi alte lucrări în afară de „Revista presei“, în iunie ’90, cînd au venit minerii. Am scris un text „Camerun, mon amour!“. Şi făceam o paralelă între modul cum ne-a bătut echipa Camerunului la Campionatul Mondial şi cum ne‑au bătut minerii în Bucureşti. Cum negrii din Camerun ne-au deşelat, şi cum cei -plini de cărbune ne-au făcut varză în Bucureşti.

Tu aveai atunci şi un exemplu în familie…

O bătuseră pe soru-mea. Eu pe 13-15 iunie tocmai plecasem la Rîmnicu-Vîlcea, era ziua lui tata şi trebuia să şi anunţ familia că voi repeta anul. Mă hotărîsem să repet anul şcolar, din cauza faptului că era Revoluţie, eram pe baricade şi, din punctul meu de vedere, era pur şi simplu un scandal să mă duc la şcoală şi să dau examenele în condițiile în care în ţară se întîmplau atîtea chestii importante. Am plecat la Vîlcea, am văzut la televizor ce se întîmpla în Bucureşti şi cred că pe 14 m-am întors ca o floricică, în blugi, cu plete, şi cu un sac în care aveam nişte sticle de vin luate de la Rîmnicu-Vîlcea. Eram o pradă perfectă. Am ajuns la cămin şi am aflat că sora mea nu e acolo. M-am apucat să o caut din persoană în persoană, nu existau telefoane mobile pe vremea respectivă, am aflat că ai noștri colegi sînt bătuți, unii în spitale, unii prin puşcărie, de soră-mea nu reuşeam să dau. Şi abia pe 15, după ce sunasem la spitale, la morgă, m-am întors în cămin, în Grozăveşti, şi am găsit-o pe soru-mea, care tocmai se întorsese plină de vînătăi, de la Măgurele. Am organizat un colectiv şi am dus-o la o locuinţă conspirativă, pentru că minerii mai erau în Bucureşti şi, ne gîndeam, s-ar putea să vină şi să mai dea o tură prin Grozăveşti… A stat două-trei zile.

Dar mult timp nu te-ai gîndit la salariu fix, la carte de muncă...

Multă vreme am refuzat. Mi se părea că e o formă de înrobire, carte de muncă şi salariu fix. Pînă la urmă, am renunţat la Alexandru Caţ, chiar am avut un text în Caţavencu, în ziua de azi n-ar putea să apară aşa ceva, în care l-am ucis pe Alexandru Caţ. A fost un text semnat Viorel Moțoc, în care Alexandru Caţ era omorît, executat, şi am continuat să semnez cu numele de Viorel Moțoc. În privinţa viitorului, era o vreme cînd atunci puteai să ai viitor. Nu îţi făceai mari griji, calcule, socoteli, nu erai preocupat de pensie şi de viitorul în carieră. Viitorul meu era să mă ocup cu scrisul, ştiu să scriu relativ bine, singurul lucru cu care mă mîndresc e că pot să scriu corect în limba română şi n-ar fi fost o mare problemă dacă s-ar fi întîmplat să nu mai existe Caţavencu, de exemplu. Iar banii pe vremea aia, de asemenea, nu erau un lucru atît de important pentru mine.

Legat de îmbogățire, au existat școli de gîndire în Cațavencu?

Eu personal sînt de părere ca a existat permanent un fel de echilibru. Faptul că au existat mai multe „şcoli de gîndire“ a fost un lucru bun, care a dus la un anumit tip de ponderare editorială, dar şi de ducere înainte a şandramalei, din punct de vedere al problemelor financiare, să zicem. Dar ceea ce a ţinut de scrisul nostru era la latitudinea fiecăruia dintre noi.

Dar am pierdut ceva pe parcurs? Am cîştigat ceva?

Ăsta e specificul lui. Dacă e vorba să descriu, să încerc să conceptualizez evoluţia ziarului, într-adevăr, pentru noi e o problemă, pentru că am trecut de la genul de ziar militant la tipul de ziar supus inevitabil unor rigori ale pieţei. Dacă ar fi fost vorba să rămînem militanţi pînă la capăt, nu îmi dau seama ce tip de audienţă am fi avut. Aici nu mă refer neapărat la cîştig, la profit. Mă refer la capacitatea noastră de adresabilitate unui anumit public care să rezoneze cu noi. Dacă am fi rămas militanţi pînă la capăt ar fi însemnat să ne nişăm, masiv, profund şi să rămînem numai cu un cerc de oameni, de fani necondiţionaţi.

Părerea mea e că cei care ne cumpără în continuare, iată că folosesc termen de piaţă, ne citesc în continuare, iar cei care nu ne-au citit iniţial, poate că, atraşi de un anumit tip de ambalaj comercial, ajung să perceapă şi un alt gen de idei, alea de care eram noi legaţi cînd eram pe baricade.

M-am speriat, de exemplu, cînd Sorin a zis că mulţi au plecat, ne-a fugit cititorul în străinătate. Tu, însă, ai rămas în mirajul ăsta al Caţavencu-lui.

Din punctul meu de vedere, mi-am trăit viaţa destul de bine aici, fără să am o conştiinţă mesianică. M-am simțit bine făcîndu-mă util, mă rog, într-o vreme cînd erau şanse, perspective destul de înceţoşate în privinţa viitorului României. Mă bucuram că sînt nişte oameni care vedeau că există o publicaţie alături de ei. Şi îmi ziceam, domne’, e important şi lucrul ăsta mic. Să fie o ceainărie care, într-un deşert de gheaţă, le oferă camionagiilor un pahar cald. Era o metaforă pe care îmi plăcea să o folosesc la vremea respectivă.

Crezi în poveștile cu Năstase, Văcăroiu?

Sînt nişte poveşti, nu fabricate sau nişte falsuri, dar sînt genuri de poveşti în care e destul de greu, din punct de vedere pur şi simplu jurnalistic, să aduci proba definitorie, proba ultimă. Noi am făcut umor. Cu Văcăroiu, eu sînt de părere că am făcut o greşeală, că am făcut din Văcăroiu un tip simpatic, o persoană predispusă să stea la chef, să facă tot felul de poante şi să fie un chefliu de bună sau de mai puţin bună calitate, dar în orice caz, cumva simpatic, în condiţiile în care dl Văcăroiu e departe de a fi aşa ceva, în ipostaza lui de om politic în relaţia cu anumite grupuri de interese. Iliescu, alt personaj Cațavencu, e, orice s-ar spune, un personaj complet. Dacă ţii minte, cînd eram în facultate, la Teoria literaturii, era o chestie despre personaje plate şi personaje rotunde. Văcăroiu e genul de personaj plat. Cel puţin noi aşa i-am construit identitatea lui Văcăroiu, în timp ce, în privinţa lui Iliescu, sînt mai multe elemente, mai multe detalii. Mă refer aici la Iliescu pur şi simplu ca personaj.

Ți-a mers bine la Caţavencu?

Sînt mulțumit. Mi-a plăcut la Caţavencu tocmai faptul că, cel puţin în ceea ce mă priveşte, am avut o libertate destul de mare de expresie, adică, practic, am putut să scriu ce am vrut. N-am fost încorsetat, n-am fost supus unor comandamente explicite.

Ți-ai păstrat tabieturile tale, ca bunicul tău. Eşti generalul taclalei de la Red Lion.

La Red Lion nu e o mare plăcere, da’ e pur şi simplu bucuria de a te întîlni cu alţii, de a vorbi. Păi, nu ziceam că îţi povestesc… eu am citit recent, nu e ideea mea, o chestie scrisă de Henri Wald, Confesiuni. Henri Wald vine cu o anecdotă… cică, regele Frederic al Prusiei s-a gîndit să descopere limba iniţială, limba aia originară, dinainte de dispariţia Turnului Babel. Motiv pentru care a făcut un experiment de tip Mengele, l-am numi la ora asta. A luat doi nou-născuţi, pe care i-a crescut în condiţii princiare imperiale, gîndindu-se că, la un moment dat, ăia vor începe să vorbească. Şi, în felul ăla, ei vor descoperi, de unii singuri, limba aia iniţială, lucrul de la început. Poţi să îi spui şi limba îngerilor. Erau ţinuţi nemaipomenit, erau hrăniţi, îmbrăcaţi, spălaţi. Şi, cînd au crescut, nu puteau să articuleze nici un cuvînt şi au murit de singurătate. Și de aia mi se pare mie important să mai stai, să sporovăieşti, să mai zici o vorbă, să mai spui una, alta, să mai scoţi nişte chestii, chit că nu sînt neapărat importante, nu folosesc la nimic, n-au mare relevanţă în oricare sens ai putea să iei chestia asta. Tot aşa, un joc gratuit, este şi şedinţa de joi, unde glumele, delirul pe toate temele par că n-ajută la nimic.

a consemnat Eugen ISTODOR