Restanţele Parlamentului

Peste 200 de proiecte de lege acoperind cele mai diverse domenii au fost lăsate moştenire de fostul Parlament celui curent, dintre acestea 177 rămînînd nedezbătute în Camera Deputaţilor şi 23 – în Senat. În condiţiile în care votarea unei legi a durat şi două minute în plenul Camerei (vezi rapoartele de monitorizare date publicităţii de Institutul pentru Politici Publice din Bucureşti – IPP, în ultimii ani), ne aşteptăm ca, măcar la începutul unui nou mandat, noul Guvern să facă curăţenie între restanţele legislative din Parlament.

Diferitele ministere din guvernele trecute, care au depus o parte consistentă dintre acestea (peste 40%), nu au făcut, în ultimii ai, nici măcar minimul efort de a evalua lista propriilor iniţiative, dacă nu cu o periodicitate anuală, măcar la finalul, respectiv începutul unei noi sesiuni parlamentare. Din această perspectivă, devine evident că României nu îi pasă să-şi construiască memorie instituţională, de fiecare dată un nou guvern începîndu-şi mandatul prin denigrarea proiectelor fostului. Măcar dacă acest lucru ar fi însemnat discutarea în vederea respingerii acestor proiecte, în loc să fie ignorate pur şi simplu! Pe de altă parte, nici staff-ului Parlamentului şi conducerii celor două Camere nu le putem aduce laude, în sensul în care nu am văzut vreo iniţiativă din partea acestor structuri specializate în a atenţiona Guvernul asupra practicilor de iniţiere a unor noi acte normative, fără să ţină cont de propriile restanţe, deja aflate în circuitul legislativ. Cele mai multe proiecte sînt din anii 2009-2012, pe fondul unei efervescenţe din partea autorităţilor române, după integrarea în UE, de a supralegifera în anumite domenii şi, bineînţeles, a unui zel dus pînă la extrem de unii parlamentari ai mandatului trecut. Una dintre periodicele cercetări ale IPP asupra eficienţei activităţii de legiferare atrăgea atenţia asupra fenomenului în creştere a depunerii de iniţiative legislative cu scopul de bifa, statistic, o activitate intensă, celebri în acest sens fiind foştii parlamentari Mircea Giurgiu – cu peste 400 de iniţiative depuse – şi Emilian Frâncu – 135 de iniţiative depuse în întreg mandatul. Dovada superficialităţii cu care unii aleşi tratează aceste lucruri rezultă din dezinteresul total în a-şi promova ei înşişi proiectele, făcînd lobby pentru a fi incluse pe agenda de lucru.

Explicaţia din spatele acestor sute de proiecte uitate în Parlament (şi care reprezintă practic 10% din iniţiativele depuse într-un mandat de patru ani) nu are, în mod evident, nici o legătură cu importanţa domeniilor vizate, pe listă figurînd propuneri de acte normative pentru: serviciile de utilităţi publice privind producerea, distribuţia de energie, dar şi pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile, exercitarea profesiilor de asistent, moaşă şi kinetoterapeut, protecţia mediului, ariile naturale protejate şi conservarea habitatelor naturale, nemaivorbind de cele privind modificări ale legii privind statutul magistraţilor, al judecătorilor şi procurorilor, respectiv al personalului de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lîngă acestea. Zelul unor parlamentari care-şi contorizează exclusiv statistic aportul în activitatea legislativului a dus, de cele mai multe ori, la o inflaţie de proiecte de lege redactate fără o consultare prealabilă cu mediile interesate, de unde şi opoziţia – de multe ori foarte puternică – a acestora în momentul în care acestea sînt incluse în calendarul de lucru al Parlamentului. Pentru că nu au forţă să determine respingerea efectivă a acestor proiecte, dar nici parlamentarii nu au decenţa să recunoască un proiect de lege nefundamentat pe realităţile din România, tactica este de a tergiversa la nesfîrşit includerea în agendă, pînă la aşteptarea unor contexte politice ideale.

Epocală este situaţia – care pare fără sfîrşit – a Proiectului de Lege privind statutul minorităţilor naţionale din România, înregistrat la Senat încă din iunie 2005, cu iniţiator Guvernul României. Respins de Senat în octombrie 2005, proiectul este transmis către Camera Deputaţilor, aceasta fiind camera decizională. La sfîrşitul lunii iunie 2006, plenul Camerei Deputaţilor a decis retrimiterea acestui proiect de lege Comisiilor Permanente de specialitate (Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale, Comisia pentru învăţămînt, ştiinţă, tineret şi sport, precum şi Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi) pentru a formula rapoarte suplimentare, urmînd ca, peste un an, Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor să reia discuţia despre acest proiect, dar fără nici un rezultat concret. După alţi patru ani, în martie 2011, surpriză: proiectul figurează din nou pe ordinea de zi a Biroului Permanent, iar după încă un an şi cinci luni de dezbateri, în septembrie 2012, este înscris pe ordinea de zi a plenului, acesta decizînd însă retrimiterea sa la comisiile de specialitate, cu un nou termen: 25 septembrie 2012. În fine, oficial, în prezent, proiectul se află pe lista priorităţilor legislative ale Guvernului pentru sesiunea februarie – iunie 2013, cu propunere de termen de finalizare procedurală în mai 2013. Sîntem, iată, în iunie, iar tema nu se poate spune că nu ar avea importanţă. Dacă nu importanţa acestor proiecte este explicaţia, mai degrabă par că au ajuns să fie folosite drept un instrument de şantaj/negociere în plan politic, oglinda cea mai fidelă a faptului că totul se tranzacţionează în politică fiind chiar activitatea legislativă din Parlament.

Noua dezbatere constituţională – dacă nu voinţa politică în care ne punem de atîţia ani speranţa – ar trebui să prevadă reguli clare de anulare din oficiu a unor asemenea proiecte lăsate în sertarele Parlamentului de peste opt ani. Actualele prevederi regulamentare şi-au dovedit în mod clar limitările, somaţiile repetate ale membrilor Birourilor Permanente (mai ales la Cameră) adresate Comisiilor Permanente de a întocmi raport asupra acestor proiecte (fără de care respectiva iniţiativă nu poate intra pe ordinea de zi a plenului) rămînînd fără ecou. În Parlament, mai ales la nivelul Camerei, anumite comisii au devenit clienţii şedinţelor de Birou cînd se discută despre întîrzieri în dezbaterea proiectelor de lege; anume, în ordinea numărului de restanţe, Comisia pentru industrii şi servicii (74 de proiecte nedezbătute), Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi (54 de proiecte nedezbătute) sau cea pentru Administraţie Publică (17 proiecte nedezbătute). La Senat, cea mai leneşă Comisie pare cea juridică, în condiţiile în care, spre deosebire de alte domenii unde este mult în spatele Camerei, Senatul ţine mai bine în mînă agenda şi termenele (ne)îndeplinite de Comisii în redactarea rapoartelor asupra proiectelor de acte normative.

Raluca Popovici este coordonator de programe în cadrul Institutului pentru Politici Publice (www.ipp.ro), think-tank românesc cu peste 12 ani de experienţă, dintre care peste 10 ani în monitorizarea sistematică a performanţei aleşilor din Parlament. Analizele IPP folosesc date oficiale comunicate sau afişate de instituţiile publice – în cazul de faţă, de cele două Camere ale Parlamentului.

Foto: M. Chivu