Basmele copilăriei, se spune, te învaţă să trăieşti şi se verifică oriunde în lume. De aceea ni le citeau părinţii (într-o copilărie care, în România din anii ’60-’70 ai secolului trecut, nu era nicidecum frumoasă „ca-n basme“), şi tot de aceea le citim noi copiilor noştri.

Despre ce vorbesc basmele? Despre încercări prin care trebuie să treci, despre tot felul de obstacole care ţi se pun în cale, despre cîteva creaturi foarte rele, care-ţi pun beţe-n roate, despre cruzimi cumplite pe care trebuie să le înduri fără crîcnire, ca bravul soldat de plumb, de pildă, despre cei care-ţi iau locul obligîndu-te să te ascunzi, eventual sub o piele de măgar, despre una dintre cele mai grele probe, cea a alegerii originalului între mai multe cópii, şi cîte altele. Dar există şi reversul: puterea eroului sau a eroinei de a suporta greul, felul în care un băiat nătîng prinde tot mai multă minte de la o etapă la alta a unui drum, bunătatea care scoate pe oricine din impas (ce simplu pare!), fiinţele minunate care te ajută, mai cu un sfat, mai cu un obiect banal, devenit însă miraculos atunci cînd eşti la strîmtoare.

Despre ce mai vorbeau, pe limba lor universală, basmele din cărţile copilăriei mele? Despre mîncare şi despre bani. Şi despre aur! Citeam despre mesele îmbelşugate din cartea Fraţilor Grimm, care se pun şi se strîng singure, cu bucate de soi. Felurile de pe masă erau teribil de apetisant desenate de ilustrator, ca o piramidă cu bucle de cîrnăciori, cozonaci dolofani şi munţi de îngheţată, de te apuca foamea numai văzîndu-le. Şi mai vorbeau despre plata pe care hangiul i-o pretinde lui Till Eulenspiegel pentru că s-a îndestulat cu aromele mîncării altora, la care isteţul călător plăteşte cu clinchetul monezilor. O mulţime de oameni norocoşi dădeau din întîmplare peste vase pline cu galbeni care, nu încape îndoială, le aduc numai necazuri, bieţii de ei. Ştiam asta, dar tot visam, împreună cu absolut toţi ceilalţi copii, să găsim la rădăcina unui pom un vas cu bani de aur sau să descoperim o peşteră a lui Ali-Baba plină cu bogăţii. Întrucît erau furate de hoţi, merita, nu-i aşa, să le găsească un om cinstit şi să se bucure de ele. Banii nu aduc fericirea, spune proverbul, dar, adaugă unii, e al naibii de bine să-i ai. Cît despre Inimă-Rece din povestea lui Wilhelm Hauff, el e un nefericit, face o tranzacţie „bancară“ dură: îşi lasă zălog inima pentru bani, dar chiar şi el scapă cu bine, pînă la urmă.

La o analiză mai atentă, „baza economică“ a vieţii şi valorile materiale ca ţintă a omului obişnuit nu lipsesc deloc din basme, iar aurul îi marchează pe cei mai mulţi eroi din poveşti. Să ne gîndim: nu e vorba oare acolo de trei păduri: de aramă, de argint şi de aur, iar fericirea se află tocmai în pădurea de aur? De trei palate, iar cel de aur e ţinta? (Cu siguranţă că soarta soldăţelului de plumb al lui Andersen ar fi fost alta dacă ar fi fost făcut din aur!) Nu e vorba, în basme, de poduri de aur sau de mere de aur? Şi de mingea de aur la care o fată ţine atît de mult încît, atunci cînd îi cade în fîntînă, îl acceptă la „măsuţa“ ei şi în „pătuţul“ ei pe urîtul şi grasul broscoi, în schimbul promisiunii acestuia că i-o va da îndărăt? Frumos ar fi fost, în fond, să-l iubească fără vreo promisiune sau răsplată, nu-i aşa? Şi nu e vorba, mereu, de părul de aur al fetei de împărat, care, din păcate, ne spuneam noi, cititoarele brunete din casa copilăriei mele, nu semăna nicicum cu al nostru? Desigur, părinţii şi bunicii şi, mai tîrziu, şcoala, nu încurajează o asemenea lectură terre à-terre, dar baza „economică“ a basmelor nu e de neglijat şi-l pregăteşte pe copilul din Est, ca şi pe cel din Vest, pentru viaţa adevărată.

E ciudat cum, în sloganul lansat, cred, de Erste Bank, o bancă prezentă şi în România, am găsit un fel de confirmare a acestei idei pe care, presupun, se bazează economia unui stat: „In Gold we trust“. O replică pămînteană şi prea-omenească la ceea ce scria la început pe moneda, iar azi pe bancnota de 1 dolar: In God we trust. Înainte de instalarea regimului comunist în România şi de alungarea Regelui, în decembrie 1947, şi pe banii noştri fusese o deviză asemănătoare cu cea de pe dolari: Nihil sine Deo / Nimic fără Dumnezeu. Fisura istorică ce a urmat a început cu stabilizarea, iar banii şi-au pierdut valoarea lăsîndu-i pe toţi într-o sărăcie lucie. Cu un geamantan cu bani, cu care ţi-ai fi putut cumpăra înainte o casă, nu-ţi mai putea lua decît o pălărie (dar nu era recomandabil, că te identifica drept burghez şi puteai ajunge la închisoare pentru asta), iar deviza Nihil sine Deo a dispărut şi ea fără urmă, ştearsă de guma istoriei. Nu se mai credea nici în Dumnezeu, nici în bani, ci numai în Stalin, în Lenin, în „Partidul comunist“. Oraşul meu natal, care ţinea, ca Praga sau Viena, de Mitteleuropa, a fost numit, în anii ’50, oraşul Stalin. Pe muntele care-l străjuieşte s-a scris, cu brazi plantaţi anume, STALIN. Cînd odiosul tiran a murit, pădurarilor li s-a comandat să taie brazii. Din simţ ecologic însă, ei au preferat varianta îngropării numelui printre alte plantaţii, astfel încît am mai văzut şi eu, în copilărie, pe muntele nostru, trei litere, LIN. Istoria se mai îmblînzise.

Teroarea mergea mînă în mînă cu sărăcia. S-a nimerit că tocmai în acest interval de sărăcie am copilărit eu, în anii ’60, cu basmele despre mese îmbelşugate cu tot. Se mînca puţin şi prost pe vremea aceea, iar ca să cumperi o bucată de unt de 200 de grame trebuia să stai, în ultimii ani ai regimului comunist, la cozi uriaşe, fără să ştii sigur dacă e suficient ca să ajungă şi pentru tine. În studenţie mi s-a întîmplat să plîng de foame. Criza era adîncă, permanentă şi atotprezentă, un fel de „marţea cea negră“ în fiecare zi a săptămînii, iar epoca nouă se numea oficial – ironia istoriei! – epoca „de aur“.

În vremea aceea, cînd consolarea multor oameni erau bancurile politice, circula o anecdotă: într-o iarnă, un turist din Germania Federală, aflat în vizită în România, vede pe stradă o coadă uriaşă, cu oameni obosiţi şi zgribuliţi de frig. Întreabă de ce stau oamenii la un asemenea rînd. „Se dă unt!“, i se răspunde. „A, în cazul ăsta, spune omul din Vest, eu unul prefer să-mi cumpăr!“ Poate că un occidental nici nu înţelege astăzi gluma, după cum neamţul din poveste n-a înţeles corect coada: a crezut că se dă înseamnă se dăruieşte, se face cadou. Un neamţ din Est i-ar fi putut explica imediat că „se dă“ însemna că „ei“, „ăştia“, adică cei aflaţi la putere, dau voie populaţiei înfometate să aibă mici şi repede trecătoare bucurii.

Puţin înainte de sfîrşitul anului 1989, copiii fratelui meu au văzut pentru prima dată, la un Crăciun, mandarine. Se „dăduseră“ mandarine şi îmi amintesc că îngheţasem cîteva ore stînd, pe ger şi ninsoare, la inevitabila coadă. Cînd au văzut prima mandarină, copiii au exclamat, cu bucurie: „Minge!“ Desigur, mingiie de aur din basme. […] 

***

Pentru generaţia mea, născută în preajma lui 1960, după ce ţi-ai trăit tinereţea într-o adevărată închisoare, criza economică nu e chiar de speriat. […] Unii au credite bancare, iar aici viitorul te sperie, într-adevăr, însă nu atît cît te înspăimîntă tulburările politice: nu cumva criza financiară să aducă o criză politică şi cine ştie ce sistem represiv, un sistem în care instituţiile să nu mai funcţio-neze decît pe criterii de partid, şi, mai ales, în care să ne vedem din nou lipsiţi de valoarea în care credem (we trust) mai mult decît în Gold şi la fel de mult ca în God: libertatea. O spun fără elanuri romantice, cu răceala economistului (deşi am altă meserie), după ce a calculat plusurile şi minusurile. […]

Există două moduri de a te vindeca: prin amintire şi prin uitare. Cu condiţia să uiţi ce trebuie uitat şi să-ţi aminteşti ce trebuie să ţii minte, şi nu pe dos. Şi poate că salvarea este chiar o privire atentă către valorile trecutului, acum, cînd se vorbeşte tot mai apăsat de o etică bancară. Vorba lui Goethe: „Pierderea de bani – e o pierdere uşoară. […] Pierderea curajului e o pierdere ireparabilă.“ Şi tot el spune undeva care e cheia succesului: să călătoreşti, pe drumul vieţii, cu doi saci, unul în care să primeşti, altul din care să dai. 

(fragment din articolul publicat inițial sub titlul „Guldet i eventyrene og i virkeligheden“, în ziarul Politiken, Copenhaga, 6 august 2012) 

Ioana Pârvulescu este scriitoare și profesor universitar. Cel mai recent roman publicat este Inocenții, Editura Humanitas, 2016. În pregătire, volumul Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor.

Foto: Miles Goodhew, flickr